Schitul de la Cota 1400 a fost înălţat în anul 1453, ca un mic paraclis pentru pustnicii din împrejurimi, care se adunau o dată pe săptămână la Sfânta Liturghie şi la împărtăşirea cu Sfintele Taine. A primit numele Sf. Ana poate şi pentru că există o asemănare de relief cu cel de la Schitul Sf. Ana din Muntele Athos, şi mulţi dintre vieţuitorii de acolo au părăsit Muntele după căderea Constantinopolului, purtând cu ei în suflet amintirea locaşurilor sfinte în care vieţuiseră.
În scurta monografi e închinată schitului, arhim. Nifon, stareţul Mănăstirii Sinaia, scrie despre ultimul pustnic al locului, Inochentie. Deşi nu îl cunoscuse personal, stareţul Nifon, venind în Mănăstirea Sinaia la doi ani după moartea lui Inochentie, întâmplată în anul 1877, i-au vorbit despre el bătrânii călugări care l-au cunoscut.
Inochentie venise în Mănăstirea Sinaia în anul 1826, în vârstă de 25 de ani, făcând ascultare până în anul 1851, timp în care va fi călugărit, apoi hirotonit ierodiacon şi ieromonah. În anul 1851 ia hotărârea de a merge în pustie, la Sf. Ana, vieţuind acolo până în anul morţii sale. La mănăstire cobora duminica şi în sărbători, la slujbe; atunci îşi lua şi ceva hrană pentru restul săptămânii.
Blând povăţuitor, căutat de mulţi dintre cei care veneau la Sinaia pentru sfaturile sale, pustnicul Inochentie era cunoscător al limbilor germană şi greacă. Unul dintre cei care îl căutau era marele om de stat Barbu Catargiu, care în vacanţele sale îl vizita adesea, stând de vorbă cu pustnicul pe care îl onora cu o adevărată prietenie. În fiecare an îi aducea o haină nouă pe care Inochentie o schimba, după plecarea binefăcătorului, cu alta veche, pe cea nouă dând-o altui monah. Aici îşi pregătise pustnicul şi mormântul săpat în piatră cu inscripţia: „Aceasta este odihna mea în veacul veacului, aici voi locui”, iar mai sus, tot pe peretele stâncii a scris „Adio de acum, o, stâncă seculară, lângă care petrecui o scurtă viaţă dulce şi amară”.
Numai că Dumnezeu a hotărât ca odihna lui să fie în mănăstire, pentru că în toamna anului 1877, coborând pentru Sfânta Liturghie, s-a îmbolnăvit greu şi la puţin timp a trecut la Domnul, luând cu sine taina originii sale şi a numelui său.
Mai sus de vechea peşteră, pe aceeaşi stâncă, la aproximativ 500 metri depărtare, ieromonahul Ioanichie Şoncuteanu, monah din Mănăstirea Sinaia, a trudit începând cu anul 1995 la înălţarea unui nou schit în amintirea celui vechi. Astfel, cu binecuvântarea fericitului întru pomenire Părinte Patriarh Teoctist, numeroşi credincioşi din Sinaia şi din alte zone ale ţării au contribuit la zidirea noului Schit Sf. Ana, în apropierea stâncilor unde au vieţuit odinioară sihaştrii iubitori de linişte şi rugăciune.
Printre ctitorii schitului se numără alături de ierom. Ioanichie şi protoiereul Dumitru Costică, prof. Iustin Gâtej, Florin Chiriac, Dan Ionel şi primarul oraşului Sinaia, Vlad Oprea. Sfinţirea Paraclisului a avut loc la Sărbătoarea Schimbării la Faţă, 6 august 2008, slujba fiind oficiată cu încredinţarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel de către PS Varsanufie Prahoveanul, pe atunci episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi.
La Sfânta Liturghie săvârşită în prezenţa câtorva sute de credincioşi a participat şi Preafericitul Părinte Patriarh Daniel care a rostit un cuvânt de învăţătură. În liniştea munţilor, schitul Sf. Ana de la cota 1400 - Sinaia continuă tradiţia de veacuri a sihaştrilor rugători pentru mântuire, linişte şi pace.
