Primul regulament al vieții monahale din Biserica Ortodoxă Română: O analiză de Arhim. Andrei Anghel

„Regulamentul pentru disciplina monahală” din anul 1873 este primul regulament monahal aprobat de un Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a precizat Părintele Andrei Anghel în cadrul simpozionului despre monahism care s-a încheiat miercuri, 26 mai.

Arhim. Drd. Andrei Anghel, Consilier Patriarhal, a prezentat o analiză canonică asupra acestui regulament.

Regulamentul din 1873 prevede în primele articole că novicele era primit în mănăstire cu binecuvântarea Episcopului, iar tunderea în monahism se putea realiza cu aprobarea Sfântului Sinod, la recomandarea Episcopului.

„Aceasta era o reminiscență de la ‹Decretul organic pentru stabilirea regulilor schimei monahicești› al lui Alexandru Ioan Cuza, din 1864”, a explicat Părintele Andrei Anghel.

El a spus că decretul respectiv „prin forma de reglementare, termenii, condițiile privitoare la existența unei vârste minime, diferențiate între bărbați și femei, pentru a putea intra în monahism, obligația de a renunța la pensia de la stat, controlul rezervat statului în ceea ce privește numărul mănăstirilor etc. a avut ca scop slăbirea până la desființare a monahismului ortodox românesc”.

Statutele și regulamentele ulterioare au stabilit ca tunderea în monahism să se săvârșească având binecuvântarea Episcopului locului.

Vârsta minimă de intrare în monahism

În analiza sa, Părintele Andrei Anghel a trecut în revistă modul în care s-a modificat de-a lungul timpului vârsta minimă de intrare în mănăstire.

În regulamentul din 1873 nu se vorbește despre vârsta de primire în monahism, însă părintele a dedus că era cea stabilită prin decretul amintit mai sus, adică: 60 de ani pentru bărbați și 50 de ani pentru femei, cu unele excepții. Asta în condițiile în care Canonul 40 de la Sinodul II Trulan menționa ca vârstă minimă de primire în mănăstire vârsta de 10 ani (vârsta de 10 ani era începerea schimbării stării civile, așa cum prevedea de altfel și dreptul romano-bizantin).

„În concordanță cu acesta canon și cu tradiția patristică, Statutul de organizare al Bisericii Ortodoxe Române din anul 1925 a redus vârsta de primire în mănăstire a unui candidat la 21 de ani (art. 18), vârsta tunderii în monahism la 30 de ani, iar pentru cei cu studii teologice și la vârsta de 25 de ani (art. 90)”.

Apoi, „Regulamentul pentru organizarea vieții monahale și funcționarea administrativă și disciplinară a mănăstirilor din 1948 a stabilit vârsta minimă de 21 de ani pentru intrarea în mănăstire”.

„De asemenea, Statutul de organizare al Bisericii Ortodoxe Române din 2008 a coborât vârsta de primire în mănăstire la 18 ani, iar la vârsta de minimum 16 ani pot fi primiți numai cu acordul scris al părinților (Art. 77, alin. 2)”.

Bunurile monahului

„Cel care s-a consacrat vieții monahale, rupe legările cu lumea, averea lui o va împărți cui se cuvenea, oprind pentru el numai cât ar avea nevoie pentru a se întreține în mănăstire, însă și aceasta va trece în folosul mănăstirii, după ce se va călugări”, arată art. 13 din primul regulament al vieții monahale din România.

„Era important acest fapt, întrucât intrarea în viața monahală nu însemna automat intrarea în obștea monahală”, a spus părintele arhimandrit citând explicațiile Prof. Paul Brusanowski:

„În obște era un număr limitat de călugări, fixat de bugetul pe care-l primea mănăstirea de la stat. Prin urmare, după tunderea în monahism, candidatul trăia în mănăstire, însă pe cheltuiala proprie. Doar în momentul în care se elibera un loc în mănăstire (prin decesul sau plecarea altui monah din acea mănăstire) se alegea dintre aspiranți cel mai vechi și cel mai merituos pentru ocuparea locului vacant din mănăstire (art. 14). De aici rezultă că în mănăstiri erau două feluri de monahi: cei care aparțineau obștii și care erau bugetați de stat și cei care trăiau pe cheltuiala lor și așteptau intrarea în obștea monahală”.

„În ceea ce privește averea sau bunurile celui care dorește să îmbrățișeze viața monahală, Regulamentul monahal din 1873 are niște prevederi particulare și temporare influențate de contextul istoric și social al epocii”, a subliniat Arhim. Andrei Anghel.

„Sfintele Canoane și Regulamentele monahale ale Sfinților Părinți reglementează foarte clar faptul că averea celui care intră în mănăstire intră în posesia mănăstirii, mănăstirea angajându-se să poarte de grijă de toate cele de trebuință monahului”.

El s-a referit mai ales la Canonul 19 de la Sinodul VII Ecumenic care osândește simonia și dispune ca „bunurile pe care le aduce vreun frate de mănăstire fie din zestre, fie din activitatea proprie, să rămână în proprietatea mănăstirii, chiar și în cazul în care acela ar părăsi-o”.

Disciplina mănăstirească

În ceea ce privește disciplina mănăstirească, Regulamentul monahal din 1873 trasează rânduieli clare, fundamente pe Sfintele Canoane și învățăturile Sfinților Părinți.

„Astfel: monahul se supune ascultării superiorului (art. 16); începătorii sunt încredințați unui duhovnic pentru povățuire duhovnicească (art. 17); asemenea tradiției paisiene, fiecare monah, în fiecare seară, își mărturisește gândurile duhovnicului (art. 18); rugăciunea personală și participarea la sfintele slujbe trebuie respectate după tipic  (art. 19 și 20); masa este comună, cu anumite excepții, și trebuie păzită toată buna rânduială după învățătura Sfinților Părinți (art. 21-24); unitatea duhului, evitarea întâlnirilor și conversațiilor deșarte, rugăciunea, îndeletnicirea cu cele sfinte, evitarea preocupărilor lumești, viețuirea strict în mănăstire și exclus în afara ei, evitarea pribegiei de la o mănăstire la alta[1] etc. sunt absolut necesare pentru conduita unui bun monah (art. 25-36)”.

„Regulamentul pentru disciplina monahală” cuprinde 9 capitole și 113 articole, în care sunt reglementate toate aspectele privitoare la mănăstiri și viața monahală.

Concluzia analizei a fost aceea că „Regulamentul pentru disciplina monahală din anul 1873, în ansamblu, este elaborat pe principii scripturistice, canonice și patristice, cu unele excepții impuse de contextul istoric și politic al epocii.

Simpozionul internațional „Forme de organizare și funcționare a monahismului ortodox: tradiție bimilenară și provocări contemporane” s-a încheiat miercuri. Actele simpozionului vor fi publicate la Editura Basilica, în seria Studia Canonica.

[1] Canonul 21 Sin. VII Ecumenic care este o reactualizare succintă a unei anumite părți din Canonul 4 de la Sinodul IV Ecumenic reiterează faptul că este oprită trecerea călugărilor de la o mănăstire la alta după bunul plac, interzicându-se primirea lor în rândurile monahilor altei mănăstiri. Excepție de la această regulă se poate face numai în cazul în care egumenul acceptă acest lucru: „Nu se cuvine ca un monah sau o monahie să își părăsească propria mănăstire și să meargă la alta. Iar  dacă s-ar întâmpla aceasta este necesar să i se ofere găzduire. Însă nu este potrivit să fie acceptat (lucrul acesta) fără voința egumenului”.

Foto credit: Basilica.ro / Raluca Ene

Sursa: Basilica.ro