Mănăstirea Chiajna-Giulești

Biserica fostei Mănăstiri Chiajna, cunoscută astăzi sub denumirea „Mănăstirea Chiajna-Giuleşti”, se găseşte la marginea de vest a Municipiului Bucureşti, în continuarea cartierului bucureştean Giuleşti (Sârbi), la limita administrativă dintre sectorul 1, sectorul 6 şi Comuna Chiajna, care aparţine Judeţului Ilfov.

Mănăstirea Chiajna datează din timpul războiului ruso-turc desfăşurat în perioada 1768-1774 (în luna octombrie 1768, Imperiul Otoman a declarat Rusiei război). În zilele de 17 şi 18 septembrie 1769, armata otomană a suferit o grea înfrângere, Moldova fiind ocupată de către ruşi. Din Moldova, ruşii au trecut în Muntenia, chemaţi fiind de însuşi principele Grigore Ghika, astfel începând ocupaţia şi administraţia militară rusă din timpul războiului ruso-turc.

Construcţia bisericii din cadrul „Mănăstirii Chiajna” – lăcaş de mari dimensiuni – a început în prima parte a domniei în Ţara Românească a lui Alexandru Vodă Ipsilanti (1725-1807) şi anume în perioada de şapte ani, trei luni şi 21 de zile, cuprinsă între 2 ianuarie 1775 – 23 aprilie 1782. Cea de-a doua parte a domniei acestuia în Ţara Românească a fost perioada cuprinsă între luna august a anului 1796 şi luna decembrie a anului 1797.

Aceeaşi sursă, descriind domnia voievodului fanariot Nicolae Petru Mavrogheni, care a avut loc în perioada 6 aprilie 1786 – 30 septembrie 1790, menţionează finalizarea construcţiei bisericii în termenii „au isprăvit şi Mănăstirea Giuleşti” (Corfus, 1947, pag.29). Un argument în favoarea acestei datări a fost furnizat de rezultatul cercetării arheologice realizată în perioada 1970-1971, ocazie cu care au fost descoperite fundaţii ale fostelor chilii din incinta mănăstirii.

A fost descoperit în Arhiva Naţională de la Sibiu un document extrem de important, care aduce informaţia potrivit căreia, realizarea bisericii Mănăstirii Chiajna-Giuleşti de către echipa de lucrători condusă de un meşter german Johann Rathner ar fi început în anul 1780 şi a fost întreruptă la sfârşitul primei domnii a lui Alexandru Ipsilanti (ianuarie 1782).

Marea biserică a Mănăstirii Chiajna din Giuleşti era, în cea mai mare parte, ridicată când, la data de 13 august 1787, Imperiul Otoman a declarat război Imperiului Rus, aliat cu Imperiul Austro-Ungar (Iosif al II-lea a declarat război Turciei în luna ianuarie a anului 1788).

La data de 19 august 1792, Mănăstirea Chiajna-Giuleşti se afla în funcţiune, din moment ce fostul egumen al Mănăstirii Sărindar, devenit Arhiereu „s-au dus la Giuleşti unde se afla Mitropolitul Cosma Popescu, retras aici din cauza ciumii”. După ce au mâncat seara împreună, când a vrut „să se închine de culcare”, Arhiereul Mănăstirii Sărindar a fost „cuprins de un leşin”. A plecat grăbit spre Bucureşti cu intenţia de a se prezenta unui doctor, dar a murit în acea noapte la mănăstire. A doua zi acesta a fost îngropat „cu alai cam puţin, pentru că se temeau oamenii de boala ciumii”. Foarte curând, la data de 3 septembrie 1792, a decedat la reşedinţa sa din „metohul mitropoliei” şi Prea-Sfinţitul Mitropolit al Ungro-Vlahiei, Cosma Popescu şi „l-au îngropat în Mitropolie”. Nu s-a dus nimeni să-i sărute mâna, pentru că se temeau de ciumă (Corfus, 1947, pag.37).

Date referitoare la construirea propriu-zisă a bisericii pot fi citite într-un studiu elaborat de istoricul Nicolae Iorga, în anul 1900 (Iorga, 1899-1900), în care acesta a prezentat unele documente de sfârşit de secol XVIII referitoare la arhitectul sas Johan Rathner, şeful unei echipe de zidari, implicat în realizarea lăcaşului de cult de la Giuleşti. Astfel, două rapoarte ale membrilor Agenţiei Imperiale din Ţara Românească, datate 23 septembrie şi 4 octombrie 1782, relatau o „deliberare” între „Agenţie” şi „Domn”, referitoare la afacerea arhitectului Rathner cu Episcopul de Buzău Cosma Popescu (în perioada 1763-1787), care ulterior a ajuns Mitropolit al Ungro-Vlahiei (în perioada 9 octombrie 1787- 3 septembrie 1792).

La data de 26 octombrie 1802, în zona Vrancea s-a produs un cutremur puternic de pământ, denumit ulterior „cutremurul cel mare”, a cărui magnitudine seismică a fost 7,5 grade Richter. Această mişcare seismică a avariat grav aproape toate bisericile şi mănăstirile din Ţara Românească şi nu numai. Se presupune că şi biserica şi incinta Mănăstirii Giuleşti ar fi fost avariate, dar nu există niciun document care să ateste clar acest fapt, cu excepţia unei însemnări din timpul desfăşurării Revoluţiei Române de la 1821, potrivit căreia „turla bisericii s-ar fi ruinat pe timpul cât a fost cutremur, aflându-se numai pe jumătate astăzi în fiinţă”.

Războiul ruso-turc din perioada 1806-1812 a fost un conflict armat, din lunga serie de războaie dintre Imperiul Rus şi Imperiul Otoman. La sfârşitul acestei perioade trebuie plasat incidentul, reţinut de tradiţia orală, potrivit căruia un detaşament de ostaşi turci ar fi bombardat, devastat şi incendiat Mănăstirea Giuleşti (din studierea unor documente, atacul s-ar fi produs în timpul confruntării armate care a avut loc la data de 2 octombrie 1811). Aceştia crezuseră că acolo ar fi fost mai degrabă o cetate fortificată şi, din acest motiv, au încercat să o distrugă. Se presupune că în timpul acestui atac toate documentele legate de construcţia acestei mănăstiri au ars în întregime.

Singura sursă bibliografică care se referă în mod clar la distrugerea de către turci a bisericii Mănăstirii Giuleşti este „Dicţionarul Geografic al judeţului Ilfov”, tipărit în anul 1892 (pag.119): „Chitila sat (Zalhanaua-lui-Papazolu), plasa Snagov, face parte din C.R. Bucoveni (v.a.n.). Este aşezat la S. de Buciumeni, la egală distanţă între Pădurea Rîioasa şi râul Colentina. Între Chitila şi Colentina este o mare pădure de lemn de tufă. La V. se văd ruine dintr-o veche biserică, numită a Giulescilor, a cărei construcţie a început cam pela a. 1795 şi la a. 1812, înainte d’a fi terminată, a fost în parte dărâmată de către turci. Construcţia e de toată soliditatea” (Alexandrescu, 1892). Ca rezultat al „masivităţii zidurilor” acesteia este posibil ca locuitorii satelor din vecinătate să se fi adăpostit în interiorul ei de frica năvălitorilor turci.

După pacea de la Bucureşti din anul 1812 – catastrofală pentru Principatele Române – a început agitaţia împotriva dominaţiei turceşti. Este posibil ca Mănăstirea Giuleşti să fi fost definitiv devastată de trupele turceşti, în a doua jumătate a anului 1821, în timpul Eteriei.

În perioada 1990-2014 au fost reluate eforturile pentru reînfiinţarea Mănăstirii Chiajna-Giuleşti. Astfel, la data de 19 iunie 2008, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Daniel, Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, s-a întrunit Sfântul Sinod Mitropolitan al Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei. Cu această ocazie s-a hotărât reînfiinţarea „Mănăstirii Doamna Chiajna”, începând cu data de 1 iulie 2008. Această decizie apare în documentul intitulat „Bilanţ al Sectorului Exarhat Administrativ al Arhiepiscopiei Bucureştilor”, în care se poate găsi informaţia: „Au fost reînfiinţate, de asemenea, două mănăstiri Chiajna şi Stavropoleos, fiind intensificate toate activităţile socio-pastorale” (19 februarie 2009).

La data de 15 noiembrie 2008 a fost numit şi stareţul, în persoana părintelui ieromonah Athanasie Bădulescu, care a primit ascultarea de a relua viaţa monahală a acestui aşezământ, să restaureze biserica ruinată şi să înceapă demersurile pentru a construi întregul ansamblu de construcţii necesar desfăşurării activităţii unei mănăstiri.

Ca urmare a demersurilor întreprinse, Primăria Comunei Chiajna şi Primăria sectorului 6 au aprobat „concesionarea” unei suprafeţe totale de 10.000 m² Arhiepiscopiei Bucureştilor, pe amplasamentul fostei incinte a Mănăstirii Doamna Chiajna, în jurul ruinei bisericii acesteia.

Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în anii trecuți de la redeschiderea mănăstirii, obștea monahală prin muncă și rugăciune, cu sprijinul credincioșilor a reușit să dezvolte o bună activitate administrativ-duhovnicească. În anul 2012 s-a construit o biserică din lemn, în stil maramureșean, și tot în același an biserica a fost împodobită cu pictură în tehnica fresco. Această frumoasă biserică adăpostește moaștele Sfântului Ioan Iacob Hozevitul și ale Sfântului Efrem cel Nou, precum și o copie a Icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului ,,Portărița” de la Mănăstirea Iviru din Sfântul Munte Athos.

În toți acești ani s-a mai construit o casă monahală, un magazin bisericesc, o trapeză, o sală de protocol precum și alte anexe gospodărești. De asemenea s-a amenajat curtea mănăstirii, prin îngrijirea spațiului verde îmbogățit cu diferite flori, precum și plantarea de pomi fructiferi și arbuști decorativi.

La data de 1 februarie 2018 a fost numit noul stareț, în persoana părintelui ieromonah Iosif Petra. Noul stareț a fost transferat de la Mănăstirea Crasna din județul Prahova și a primit cu responsabilitate și dăruire această ascultare, implicându-se în dezvoltarea mănăstiri și la formarea unei frumoase obști monahale.