Mănăstirea Ghighiu

Mănăstirea Ghighiu, cu hramul ”Izvorul Tămăduirii”, s-a ridicat din nou în anul 1817, pe terenul donat monahului Agapie de către Măriuţa Râfoveanca, care căuta loc pentru construirea unui schit, în timpul voievodului Ioan C. Caragea, mitropolit fiind ÎPS Nectarie. Situată la numai câțiva kilometri de Ploiești, Mănăstirea Ghighiu este așezată pe locul foștilor Codrii ai Vlăsiei, din care au mai rămas numai 23 de stejari, în anul 1952, iar astăzi unul singur ce umbrește poarta mănăstirii ca mărturie a existenței lor. Are în centrul său Izvorul cu apă tămăduitoare,  izvor de la care și-a luat hramul.

Începuturile vieții de retragere pe aceste meleaguri datează din secole îndepărtate, când aici apar primele forme de viață sihăstrească, odată cu migrarea slavilor pe la gurile Dunării  spre centrul Traciei (secolul al VII-lea). Astfel, în secolele XIV-XV găsim o intensă activitate sihăstrească în Codrii Vlăsiei, Valea Prahovei și Munții Buzăului în forma coloniilor de chilii și mai apoi în adevărate sate sihăstrești de unde și toponimele de Călugăreni, Valea Călugărească, Eremitu, Căscioarele (chilii mici), Icoana, Mănăstirea, Schitu, Singureni, Pustnicul.

Numele de Ghigheu apare pentru prima dată în secolul al XV-lea, legat de satul cu acelaşi nume, atestat printr-un hrisov de la 1471, al voievodului Radu cel Frumos. Totuși, toponimicul Ghighiu, care în hrisoave mai vechi apare Gigiu, ar putea proveni din grecescul Pighi, care înseamnă izvor, și care ar fi fost dat de primii greci creștini veniți în aceste locuri.

Existența izvorului cu apă tămăduitoare a adunat în jurul său călugări îmbunătățiți, ceea ce l-a făcut pe Mircea cel Bătrân să scrie un hrisov între anii 1409-1418, călugărilor de la apa Prahovei, prin care le oferă acestora o biserică, o moară şi un metoh, socotind aceste daruri ca o mai mare întărire a ctitoriilor sale, Cozia şi Cotmeana pe de o parte, iar pe de altă parte ca o jertfă pentru sănătatea domniei sale și a fiului său Mihail.

Mai târziu, mănăstirea este menţionată în manuscrise din anii 1570, 1579 și 1584. Într-un document din 30 noiembrie 1601, scris de fiul logofătului Coresi din localitate, descendent al familiei Bărcăneștilor, se confirmă că a respectat jurământul faţă de tatăl său de a nu se atinge de domeniul mănăstirii, ctitorie a acestuia şi a soţiei sale, jupâniţa Slăviţa.

Documente despre mănăstire se găsesc până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea când se amintește că voievodul Constantin Racoviță (1763-1764) procura de la Schitul Ghighiu, apa de melisă. La sfârșitul secolului al XVIII-lea încetează orice informație cu privire la lăcaș, fiind presupusă părăsirea și dispariția lui, datorită epidemiei de ciumă din regiune sau a deselor atacuri ale tătarilor.

La începutul secolului al XIX, Izvorul cu apă tămăduitoare este cel care face să reapară Schitul Ghighiu. Legenda spune că, un călugăr pe nume Agapie de la Mănăstirea Cernica, împreună cu patru frați rucăreni, căutând loc pentru ridicarea unui schit s-au odihnit într-o poiană din Codrii Vlăsiei, la livada cu meri și ațipind, au fost treziți de susurul unui izvor. Aici au avut descoperirea să ridice schitul.

Astfel, Schitul Ghighiu a luat ființă din nou, în anul 1817, pe terenul donat de Măriuța Râfoveanca, fiica vistiernicului Ianache Râfoveanu și a soției sale Ancuța. Măriuța și Ancuța Râfoveanu vor deveni principalele ctitore ale schitului, pe care îl înzestrează cu moșii și clăcași, iar mai apoi se călugăresc sub numele de Mavra monahia și respectiv Atanasia monahia și unde vor fi îngropate.

Din pisania aflată deasupra uşii de la intrare în biserica mare aflăm că în anul 1858, arhimandritul Eftimie a dărâmat biserica construită în anul 1817, pentru că era prea mică şi a început construirea bisericii mari, cu acelaşi hram, zidire continuată după moartea stareţului Eftimie, la anul 1864, de noul stareţ arhimandritul Antonie. Şi „s-a sfinţit această Biserică tot cu hramul ce l-a avut Izvorul Tămăduirii, la 31 Martie 1866”.

Biserica mare ocupă o suprafaţă de 416 m², cu lungimea de 31 m, lățimea de 11 m și înălțimea de 21 m pe axul turlei, construită din cărămidă, pe o temelie din piatră de râu, cărămidă şi var hidratat. Este de plan triconic, cu pridvor închis, pronaos, naos şi altar. Pronaosul este aproape pătrat, naosul destul de spaţios este dreptunghiular, iar turla prevăzută cu opt ferestre, cilindrică la exterior ca şi în interior, se sprijină pe o bază octogonală. Iniţial biserica avea trei turle, una centrală pe naos, octogonală, iar celelalte două, mai mici, pe pronaos, care s-au dărâmat însă la cutremurul din anul 1940.

Arhitectura sobră, echilibrul proporţiilor, sobrietatea interiorului şi simplitatea decoraţiilor sunt câteva din caracteristicile ei, care o aşează în aria stilistică a neoclasicismului.

Catapeteasma, sculptată în lemn de tei şi poleită cu aur, după obiceiul vremii, datează din acelaşi timp cu biserica. Pictura îi aparţine în întregime pictorului Gheorghe Tattarescu (1818-1894) și a fost realizată în anul 1866.

Biserica mare a avut de suferit în urma cutremurului din 1940, a bombardamentelor din cel de-Al Doilea Război Mondial (1944) și a cutremurului din 1977 și va cunoaște ample lucrări de refacere sub îndrumarea subinginerului Nae Ștefan, după proiectul arhitectului Ioan Paraschivescu, între anii 1954-1958 și între anii 1984-1985, conform proiectul inginerului Pavelescu. De asemenea, pictura bisericii a fost restaurată între 1956-1957 de către pictorul Vasile Rudeanu, care realizează pictura din nou din turla bisericii, refăcută în totalitate din beton. În perioada octombrie 1989 - mai 1990, pictorii Virginia Vidrea și Zaharia Gheorghe împreună cu colaboratorii lor execută lucări de consolidare, curățare și repictare.

Biserica mică a cimitirului ce ocupă o suprafaţă de 127 m² s-a ridicat între anii 1832-1833, cu cheltuiala lui Bil Vel Şătraru Panaite Mărunţeanu şi a soţiei sale Ecaterina, cu fiii săi şi cu ajutorul a multor iubitori de Hristos, prin osteneala stareţului de atunci, Silvestru ieromonahul. A fost sfinţită la 14 octombrie 1833, cu hramurile ”Sf. Lazăr”, ”Sf. Doctori fără de arginți”, ”Sf. Spiridon” și ”Sf. Mc. Haralambie”. În decursul vremii a suferit multe stricăciuni, mai ales în urma bombardamentelor din 1944, când rămân doar zidurile de la intrare pe care este pictat tabloul votiv şi altarul cu catapeteasma.

În timpul Patriarhului Justinian, între anii 1954-1958 este complet restaurată şi repictată de un grup de monahi sub conducerea părintelui Sofian Boghiu.  

Este împărţită în pridvor închis, pronaos, naos şi altar şi are o singură turlă pe naos, de formă cilindrică sprijinită pe o bază octogonală. La demisolul acestei biserici se află gropniţa, unde se găsesc osemintele foştilor călugări şi mireni din cimitir. Biserica mică s-a bucurat şi de alte restaurări în anii 1963 şi 2009-2012. Din pictura originală s-a păstrat numai catapeteasma.