Mănăstirea Mihai Vodă reprezintă una dintre cele mai însemnate ctitorii ale lui Mihai Viteazul, ridicată în anul 1594, înainte de urcarea sa pe tron. Înscrisă în categoria monumentelor istorice de importanță națională, mănăstirea a traversat veacurile cu o istorie deosebit de tumultuoasă, marcată în ultimele decenii ale secolului trecut de un episod fără precedent: în anii '80, sub regimul comunist, complexul a fost demolat parțial, iar lăcașul de cult propriu-zis a fost translat de pe vatra sa istorică pentru a face loc construirii Casei Poporului.
În prima parte a secolului al XIX-lea, ansamblul mănăstiresc a cunoscut o suită de transformări funcționale. În anul 1825, clădirile complexului au fost recondiționate spre a sluji drept reședință domnească lui Grigore al IV-lea Ghica, cel dintâi domn pământean al Țării Românești, situație ce s-a perpetuat până în 1828. În contextul războiului ruso-turc din 1828-1829, casele domnești au fost rânduite ca spital pentru armata țaristă, urmând ca, după încheierea conflictului, să servească tot ca spital militar, de această dată pentru oastea română. Între anii 1855 și 1862, în aceleași clădiri și-a desfășurat activitatea Școala de Medicină.
În urma Unirii Principatelor și a legilor de secularizare a averilor mănăstirești, viețuirea monahală a încetat, iar în anul 1864 fosta mănăstire a fost transformată în sediu al Arhivelor Statului, intrând astfel în proprietatea statului român. Către sfârșitul aceluiași veac, în 1877, în incintă au funcționat și sediul uneia dintre primăriile de sector ale Capitalei, precum și poliția sectorului. O amplă lucrare de restaurare a întregului ansamblu a fost întreprinsă în anul 1900, sub coordonarea istoricului Dimitrie Onciul, pe atunci director al Arhivelor Statului.
Începând cu anul 1920, fosta mănăstire a căpătat o nouă vocație simbolică, devenind sediul Cavalerilor Ordinului „Mihai Viteazul" și locul în care militarii decorați depuneau jurământul de credință. În perioada interbelică, între 1928 și 1935, clădirile au beneficiat de o nouă etapă de restaurare, coordonată de Comisia Monumentelor Istorice sub îndrumarea arhitectului Emil I. Costescu, prilej cu care pictorul Costin Petrescu a refăcut pictura interioară.
Prin Decretul-Lege nr. 2368 din 26 iunie 1939, biserica Mihai Vodă a trecut în patrimoniul și administrarea Ministerului Apărării Naționale, fiind destinată să servească drept lăcaș de cult al Cavalerilor Ordinului „Mihai Viteazul". Având în vedere starea avansată de degradare a construcției, M.Ap.N., prin Direcția Domenii Militare, a demarat încă din septembrie 1939 lucrări de restaurare avizate de Ministerul Cultelor și Artelor. Ulterior, prin Decretul nr. 3568 din 23 octombrie 1940, biserica a fost transformată oficial în paraclis al armatei, primind denumirea de „Biserica Militară Mihai Vodă" și intrând sub jurisdicția canonică a Episcopului Militar, în temeiul Deciziei nr. 1972 din 1939 a Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei. Tot atunci se prevedea fixarea, pe peretele de nord al intrării, a unei plăci de bronz cuprinzând numele tuturor Cavalerilor Ordinului.
Sub aspect organizatoric, lăcașul era deservit de un preot militar activ, iar averea mobilă și imobilă era administrată de M.Ap.N. printr-o epitropie alcătuită din patru membri numiți pe termen de trei ani, dintre care, de regulă, trei trebuiau să fie Cavaleri ai Ordinului. Între anii 1939 și 1941 s-au desfășurat ample lucrări de restaurare, ce au cuprins și refacerea picturii interioare, precum și a altarului.
Programul iconografic alcătuit cu acest prilej reflectă în chip elocvent dubla identitate a lăcașului — ctitorie voievodală și biserică militară. În tablourile votive sunt reprezentați, pe de o parte, ctitorii fostei mănăstiri — Mihai Viteazul și Doamna Stanca —, iar pe de alta, Regele Ferdinand și Regina Maria, în calitate de fondatori ai Ordinului „Mihai Viteazul", instituit prin Înaltul Decret nr. 2968 din 26 septembrie 1916 și ratificat prin Înaltul Decret nr. 3249 din 21 decembrie același an. La acestea se adaugă scene atipice pentru o biserică de enorie, dar firești pentru un lăcaș destinat armatei: reprezentări ale ostașilor români pe front, alături de figuri de țărani români.
În ianuarie 1985, autoritățile comuniste au hotărât demolarea integrală a ansamblului mănăstiresc, iar zidurile de incintă, chiliile și anexele — inclusiv impunătorul Palat al Arhivelor Statului — au fost dărâmate de pe vatra istorică. Datorită protestelor ferme ale Patriarhiei Române și memoriilor înaintate de mai mulți intelectuali ai vremii, s-a obținut totuși salvarea bisericii voievodale și a turnului-clopotniță, prin recurgerea la o soluție tehnică fără precedent: translatarea celor două edificii pe un nou amplasament. Operațiunea, coordonată de inginerul Eugeniu Iordăchescu de la Institutul „Proiect" București, a fost executată în toamna anului 1985 și a presupus deplasarea bisericii pe o distanță de 289 de metri pe orizontală, însoțită de o coborâre de 6,2 metri pe verticală, până la actuala adresă din Strada Sapienței.
Lăcașul a rămas închis aproape un deceniu, fiind redeschis pentru credincioși abia în anul 1994 și activat ca biserică de mir, preot paroh fiind numit părintele Adrian Beldianu. Astfel, au fost întreprinse ample lucrări de restaurare și renovare, printre care amintim restaurarea picturii neobizantine a lui Costin Petrescu de pictorii Mihai și Ștefania Stinghe, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Hodighitria" a fost restaurată de Irina Petrescu, iar interiorul a fost reamenajat prin refacerea stranelor și pardosirea cu marmură. În anul 2004, osemintele depozitate în clopotniță în timpul translatării au fost îngropate cu cinstea cuvenită în grădina lăcașului, însemnându-se locul printr-o cruce de piatră sculptată.
În data de 1 mai 2026, după mai bine de un veac și jumătate de la întreruperea viețuirii monahale survenite odată cu secularizarea averilor mănăstirești, Mănăstirea Mihai Vodă a fost reactivată oficial sub purtarea de grijă și cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României. Restabilirea vetrei monahale a fost rânduită spre a marca împlinirea a 425 de ani de la moartea domnitorului ctitor, Mihai Viteazul, întâiul unificator al Țărilor Române, săvârșit din viață la Câmpia Turzii în august 1601. Acest act de restituire duhovnicească așază lăcașul în firescul vocației sale dintru început, încheind un parcurs istoric îndelung și adesea dramatic, prin reașezarea cinului călugăresc în ctitoria voievodală și prin redarea acesteia menirii pentru care a fost zidită, acela de așezământ monahal închinat vieții de rugăciune și de mulțumire adusă lui Dumnezeu și Sfântului Ierarh Nicolae.
Anul 2026 este încărcat de o dublă însemnătate: se împlinesc 435 de ani de la zidirea mănăstirii de către Mihai Viteazul (1591–2026) și 425 de ani de la trădarea și asasinarea ctitorului ei la Câmpia Turzii (1601–2026). Aceste ceasuri aniversare rânduiesc firesc momentul reactivării, întrucât adevărata cinstire adusă domnitorului român se împlinește prin redarea ctitoriei sale vieții monahale pentru care a fost zidită.
Reactivarea împlinește, înainte de toate, voința nestrămutată a ctitorului. Domnitorul a ridicat acest așezământ și l-a rânduit să fie locaș de viețuire monahală. Restabilirea statutului de mănăstire este, așadar, un act de fidelitate față de însăși voia ctitoricească.
Reactivarea constituie totodată un act de dreptate și de reparație istorică față de cele două lovituri care au întrerupt viața monahală în această veche vatră duhovnicească: secularizarea din 1864, care a transformat mănăstirea în sediu al Arhivelor Statului, și demolările regimului comunist din 1984, care au distrus incinta și au mutilat ansamblul.
Reactivarea reînnoadă, în plan simbolic, vechea legătură duhovnicească dintre ctitoria bucureșteană și Mănăstirea Simonos Petras din Sfântul Munte Athos, în a cărei conștiință domnitorul Mihai este cinstit până astăzi drept om sfânt și ctitor pomenit la fiecare priveghere și parastas. Această comuniune este pecetluită de icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, dăruită odinioară sfântului locaș de părinții de la Mănăstirea Simonos Petras și păstrată cu evlavie până în zilele noastre ca semn văzut al unei continuități neîntrerupte peste veacuri.
În incinta mănăstirii urmează să fie ridicat un nou ansamblu monahal ce va cuprinde chilii pentru obște și spații de primire a pelerinilor, care va prelua spiritul, stilul și elemente arhitectonice ale vechii incinte demolate spre a reașeza sfântul locaș în cadrul cuvenit unui așezământ de viață călugărească din inima Bucureștilor.
