Mănăstirea Sinaia

Mănăstirea Sinaia datează din secolul al XVII-lea şi reprezintă identitatea istorică a oraşului Sinaia, oraş format în jurul ei. Ctitor este Spătarul Mihail Cantacuzino, care împreună cu mama sa Elena şi cu sora sa Stanca, au făcut un pelerinaj la Locurile Sfinte, ajungând cu acest prilej şi la Muntele Sinai, la Mănăstirea Sfânta Ecaterina. Impresionat de măreţia biblică a locurilor vizitate, ridică, la întoarcerea în Ţara Românească, o frumoasă mănăstire pe care o numeşte Sinaia, „în amintirea Sinaiei celei mari”, mănăstire pe care o închină Sfintei Fecioare Maria. Construcţia mănăstirii începe în 1690 şi va dura până în 1695.

Datorită poziţiei sale strategice (situată pe valea Prahovei, rută comercială ce lega Bucureştiul de Braşov), mănăstirea va cunoaşte numeroase invazii turceşti şi austriece.

Biserica veche, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, este construită în stilul brâncovenesc specific epocii în Ţara Românească. Are planul în cruce latină, cu abside cu contur rectangular, mai neobişnuit în epocă. Portalul intrării în pronaos este sculptat în piatră, având reprezentaţi pe Moise şi pe fratele lui, Arhiereul Aaron.

Moise ţine în mâini tablele legii cu cele zece porunci, iar Aaron toiagul înfrunzit. În mijloc se află stema familiei Cantacuzino, vulturul bicefal, ţinând în gheare semnele imperiale ale puterii: crucea şi sceptrul.

Pictura din pridvor şi pronaos este în cea mai mare parte cea originală, realizată de Sfântul Cuvios Pafnutie-Pârvu Mutu Zugravul, pictorul Cantacuzinilor, canonizat în anul 2017. Cupola pridvorului prezintă scene din viaţa Sfintei Ecaterina (ocrotitoarea mănăstirii din Muntele Sinai) și a celor mai invocați sfinți din acea perioadă plină de războaie, Gheorghe şi Dimitrie.

Tabloul votiv îl reprezintă pe Marele Spătar Mihail Cantacuzino, înconjurat de cei optsprezece copii (dintre care 12 adoptaţi), de prima soţie (Maria) şi de cea de a doua (Teodora), precum şi de alţi membri ai familiei, la loc de frunte fiind fratele ctitorului și marele cărturar, stolnicul Constantin Cantacuzino. Sunt pictaţi cinci voievozi ai Ţării Româneşti, cu care ctitorul era înrudit prin mama sa Elina, descendentă din Sfântul Neagoe Basarab (1512-1521). Mihail era nepotul lui Radu Şerban (1601-1611) și nepot de soră lui Constantin Şerban (Domn în Țara Românească și apoi în Moldova între anii 1654-1661), domnitorul Şerban Cantacuzino (1679-1688) era fratele său, iar Ştefan Vodă Cantacuzino (1713-1716) îi era nepot de frate.

Mihail Cantacuzino este cel care a construit primul spital în Ţara Românească – Spitalul Colţea din Bucureşti – în incinta Mănăstirii Colţea, ctitoria sa.

În 2015, după ani de migăloasă muncă de restaurare, biserica a fost resfințită de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în data de 15 august, ziua prăznuirii hramului.

Paraclisul Schimbarea la Faţă a fost ridicat în anul 1695. Construcţia joasă şi pictura veche de mai bine de 300 de ani, înnegrită de trecerea timpului, amintesc de catacombele primelor secole ale creştinismului. Cercetările au arătat prezența unui strat pictural original, sub stratul pictural actual, din 1792, în stilul lui Pârvu Mutu.

În ceea ce priveşte mesajul dogmatic şi istoric al picturii, trebuie observată originalitatea, mai ales în pronaos unde, asemenea unor secvenţe filmate sau fotografiate, este redată Săptămâna Pătimirii, scenă cu scenă. Pe bolta pronaosului, este reprezentată Întruparea Mântuitorului din Fecioara Maria, cu tonuri dominant albe, sugerând puritatea divină a Mântuitorului. Pruncul Iisus ţine în mâna stângă globul pământesc, redat în tonuri închise, sensul Întrupării fiind cel de a ridica din starea păcatului întreg neamul omenesc ce căzuse prin neascultarea primilor oameni, Adam şi Eva.

Biserica mare, cu hramul Sfânta Treime, a fost construită într-o primă formă, mai modestă decât cea pe care o vedem astăzi, în anii 1842-1846, în timpul stareţilor Ioasaf şi Paisie, din fondurile mănăstirii. Sub administraţia Eforiei Spitalelor Civile, care patrona averile mănăstirii, între anii 1897-1903 au avut loc ample lucrări de refacere, care au dat bisericii înfăţişarea actuală.

Arhitecții George Mandrea, Jean Pompilian și  Alexandru Clavel au realizat o sinteză a culturii arhitecturale religioase româneşti, o biserică cu ziduri groase şi contraforţi puternici ca la mănăstirile din Moldova, pe care au grefat elemente specifice stilului brâncovenesc din Ţara Românească. Pictura în ulei a fost executată pe fond de aur mozaicat, în stil neobizantin, de pictorul danez Aage Exner.

În pronaos, este pictat întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române din acea vreme, Mitropolitul Primat Iosif Gheorghian, apoi regele Carol I (1866-1914), lângă o coloană din piatră care simbolizează regatul încă neîntregit al României; în partea cealaltă a uşii, regina Elisabeta este pictată lângă singurul ei copil, prinţesa Maria, moartă în fragedă copilărie. Ultimul personaj este Mihail Cantacuzino, primul ctitor al Mănăstirii Sinaia.

Mobilierul bisericii a fost sculptat în lemn de paltin şi stejar de Constantin Babic și elevii săi de la Şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti. Iconostasul, mobilierul naosului, inclusiv tronurile regale, sunt aurite. Pe peretele din dreapta putem admira epitaful brodat în mătase şi fi r de aur între 1897- 1900 de Anna Roth, doamnă de curte a reginei Elisabeta. Cele două icoane ruseşti, Sf. Serghie şi Sf. Nicolae, sunt darul făcut de Ţarul Nicolae II stareţului Mănăstirii Sinaia, Nifon Arhimandritul, în 1903, cu ocazia botezului prinţului Nicolae, fiul lui Ferdinand (1914-1927), regele unificator.

Pe vremea stareţului Nifon Popescu (1888-1909), pe latura sudică a incintei noi a fost adăugată clopotniţa (1892), unde avea să fie instalat clopotul de 1700 kg adus de la o altă ctitorie cantacuzină, Mănăstirea Colţea din Bucureşti.

Clădirea care adăposteşte în prezent muzeul Mănăstirii Sinaia a fost construită în anul 1847 prin grija vieţuitorilor mănăstirii aflaţi sub îndrumarea stareţului Paisie. Descoperind frumuseţile împrejurimilor locaşului de rugăciune, regele Carol I hotărăşte construirea unui castel medieval pe terenurile aparţinătoare mănăstirii. Şi astfel, în perioada construirii Castelului Peleş, Mănăstirea Sinaia devine prin ospitalitatea monahilor, gazda familiei regale timp de aproape 11 ani, de aici erau supravegheate şi lucrările de la castel.

Mai târziu, în anul 1895, cu ocazia aniversării a 200 de ani de când fusese construită biserica veche cu hramul Adormirea Maicii Domnului (în 1695, prin osteneala spătarului Mihail Cantacuzino), în clădirea ce a servit ca reşedinţă regală, a fost deschis publicului spre vizitare, muzeul Mănăstirii Sinaia. Realizat sub îndrumarea arhimandritului Nifon, stareţul mănăstirii din acea perioadă, noul muzeu avea să fi e primul muzeu religios din ţara noastră, funcţionând neîntrerupt până astăzi. Pe faţada muzeului au fost fixate în perete mai multe mozaicuri, unele cu subiect religios, lucrate în perioada interbelică de Nora Steriade.

Printre cele mai reprezentative obiecte expuse aici se numără Biblia de la Bucureşti (1688), cinci icoane de Pârvu Mutu (aproximativ 1693), cruci de altar din secolele XVII-XIX, primele cărţi de muzică tipărite în limba română (Anastasimatarul şi Catavasierul lui Macarie Ieromonahul, la Viena în 1823). Dintre evenimentele importante de care mănăstirea este legată trebuie amintită Conferinţa de la Sinaia (12-15 iunie 1919), în care o comisie alcătuită din reprezentanţii eparhiilor României întregite, sub conducerea Mitropolitului Pimen Georgescu al Moldovei (1909-1934) a început pregătirile pentru revenirea Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal, Banat şi părţile româneşti din Ungaria în sânul Bisericii Ortodoxe Române, după Unirea de la 1918.

Conferinţa de la Sinaia (22-23 septembrie 1924) a Ligii pentru înfrăţirea popoarelor prin Biserici, a fost un preludiu al întăririi Ecumenismului local, cât şi a lărgirii orizontului pentru viitoarele organizaţii bisericeşti sau creştine mondiale.

Mănăstirea Sinaia este legată de numele câtorva personalităţi importante ale Bisericii noastre, între acestea: stareţii Iustin, ucenic al Sf. Paisie Velicicovski, Ioasaf şi Paisie, ctitorii bisericii mari, arhim. Nifon, organizatorul muzeului, în timpul căruia s-a restaurat biserica mare şi s-a ridicat clopotniţa, protos. Varlaam Barancescu (1808-1894), călugărit la Sinaia în 1836, considerat unul dintre cei mai importanţi psalţi ai secolului al XIX-lea.

Din rândul monahilor sinaiţi s-au ridicat ierarhi vrednici slujitori ai Bisericii: P.S. Gherasim Rătescu, episcop al Buzăului între 1819-1824, ucenic al Sfântului Paisie Velicicovski, venit la Sinaia după moartea acestuia, om de rugăciune, aplecat spre cele duhovniceşti; Î.P.S. Calinic Argeșeanul (născut în 1944), stareţ al Mănăstirii Sinaia între 1977-1981, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului; Î.P.S. Irineu Pop (născut în 1953), Arhiepiscopul Alba-Iuliei. Aici au fost călugăriți P.S. Ilarie Teodorescu, Episcop al Tomisului între 1923-1925; P.S. Grigorie Comșa al Aradului (1925-1935); P.S. Andrei Magieru al Aradului (1924-1960, primii 9 ani ca vicar); Î.P.S. Irineu Mihălcescu, vicar la București, Severin și Craiova și apoi Mitropolit al Moldovei (1939-1947), unul dintre cei mai importanți dogmatiști români; P.S. Visarion Aștileanu, vicar la Sibiu și Arad apoi eparhiot al Aradului între 1973-1984.