Mănăstirea Stavropoleos

În centrul Capitalei, într-o zonă cunoscută în vechime pentru intensa ei viaţă economică, răzbate prin timp, ca o mărturie de arhitectură postbrâncovenească, lăcaşul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, astăzi Mănăstirea Stavropoleos cu hramul Sfinţilor Arhangheli şi a Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful. Când venea din Epir, la 1721, pentru a ridica Biserica Stavropoleos, arhimandritul grec Ioanichie a găsit, în apropierea locului pe care avea să-l capete pentru zidiri, un spaţiu de o mare prosperitate economică, activ, plin de hanuri, prăvălii şi biserici.

Aceasta l-a determinat să ridice mai întâi, în spiritul veacului, un han şi apoi să întemeieze mănăstirea. În incinta hanului, ridicat la 1722 a înălţat – la scurtă vreme – biserica cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril.

Lucrările de zidire ale bisericii se încheiau – în această primă etapă – la 30 octombrie 1724, după cum arată şi pisania, „în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat şi sub păstorirea mitropolitului Daniil, cu toată cheltuiala arhimandritului Ioanichie din Ostaniţa”. Pentru a mări biserica, Ioanichie, va adăuga absidele laterale şi va înălţa bolta Pantocratorului, iar apoi va construi pe latura de vest un pridvor, lucrări desfăşurate între anii 1730-1731. Data de 8 noiembrie 1733, înscrisă pe pomelnicul de la proscomidie, este momentul în care s-au încheiat lucrările ce au dat lăcaşului structura arhitectonică actuală şi decoraţia pe care o păstrează în bună măsură şi astăzi.

După zidirea mănăstirii, arhiereii Ioanichie şi Matei de Hierapolis, egumenii Partenie, Chiril, Timotei, dar şi cei care le-au urmat, au contribuit la sporirea averilor aşezământului prin întreţinerea unor bune relaţii cu boierimea, dregătorii şi slujitorii domneşti, primind numeroase danii, cumpărând sau făcând schimb de proprietăţi, astfel că mănăstirea ajunge să deţină numeroase terenuri, case, vii, livezi, păduri, mori, cum o dovedesc condica mănăstirii şi catagrafiile păstrate în arhive.

Monumentul, afectat în mai multe rânduri de cutremure, cunoaşte o primă intervenţie de restaurare în 1897. Ministerul Cultelor se adresează în acest scop arhitectului Ion Mincu care începe studiul şi proiectarea lucrărilor de restaurare ale bisericii şi incintei, lucrări puse în practică începând cu anul 1904 şi urmărite sistematic de Comisia Monumentelor Istorice. Tot atunci se înalţă şi actuala turlă de pe naos.

Lucrările din incinta aşezământului continuă până în 1940 şi în locul vechilor clădiri se ridică, pe laturile de est, sud şi vest o nouă construcţie destinată Muzeului şi Atelierului de restaurare a Comisiei Monumentelor. În această incintă ridicată în stil neo-românesc la începutul secolului al XX-lea sunt astăzi amenajate chiliile, stăreţia şi spaţiul rezervat preotului duhovnic. Tot aici s-au organizat colecţia de icoane şi obiecte bisericeşti, care ilustrează vechimea creştinismului românesc, legătura între arta ţărănească şi cea cultă, biblioteca deschisă cercetătorilor, studenţilor şi tuturor celor interesaţi de teologie, istorie, artă bisericească şi trapeza unde au loc concerte, seminarii şi colocvii internaţionale pe teme patristice şi ecumenice.

Degradarea progresivă a locaşului a dus treptat la restrângerea vieţii liturgice, iar Legea secularizării averilor mănăstireşti din 1863 va afecta serios viaţa monahală, sfântul lăcaş încetează să funcţioneze ca mănăstire şi trece cu desăvârşire în administrarea statului. Din 1888 datează ultima informaţie care aminteşte de prezenţa unui monah la Stavropoleos. În 1922 Comisia Monumentelor Istorice deschide în noile clădiri un atelier de restaurare pentru icoane vechi şi mobilier bisericesc, condus de sculptorul Gh. Tudor şi abia în 1940 este numit paroh la Stavropoleos, preotul Dumitru Iliescu-Palanca, fost profesor la Seminarul monahal de la Cernica şi director al Seminarului de la Curtea de Argeş.

Dacă între 1920 şi 1940, o dată cu înfiinţarea atelierului de restaurare a obiectelor vechi bisericeşti, incinta fostei mănăstiri devine un spaţiu de cultură, prin numirea unui preot, biserica îşi reia rostul ei cultic, acum ca biserică de mir. Preotul Dumitru Iliescu Palanca a slujit opt ani altarul Bisericii Stavropoleos, în 1948 este condamnat la 20 ani muncă silnică, acuzat fiind de uneltire contra ordinii sociale. Încarcerat mai întâi la Gherla, este transferat apoi la Aiud, Lugoj, Balta Brăilei şi trece la cele veşnice în 1963.

Preotului Dumitru Iliescu Palanca i-a urmat preotul Ioan Lăncrănjan, fost conferenţiar la Catedra de morală a Facultăţii de Teologie din Bucureşti, de unde este înlăturat din motive politice. A slujit 20 de ani la Stavropoloes, timp în care s-a îngrijit de restaurarea aşezământului, tot mai căutat de oameni de cultură şi teologi învăţaţi ai acelui timp. După 20 de ani de la moarte a fost readus la Stavropoleos şi odihneşte, alături de preotul Iliescu Palanca, înmormântaţi lângă altarul bisericii pe care au slujit-o cu credinţă şi jertfelnicie.

O dată cu venirea părintelui Iustin Marchiş, la 1 noiembrie 1991, după mai bine de un secol, la Stavropoleos ajunge să slujească din nou un ieromonah. Acum încep lucrările de restaurare: pentru pictura interioară, iconostas şi mobilier, dar şi pentru exterior şi decoraţia sculptată. În anul 1995 proiectul de consolidare şi restaurare al ansamblului Stavropoleos obţine un premiu din partea Comisiei Europene, intrând astfel în patrimoniul arhitecturii europene. Dar în acelaşi timp are loc refacerea vieţii liturgice şi comunitare, de la câteva persoane care participau duminica la slujbă s-a ajuns astăzi la câteva sute, astfel încât biserica a devenit neîncăpătoare, iar credincioşii de toate vârstele, profesiile şi categoriile sociale, şi chiar străini, uneori persoane de alte confesiuni şi credinţe rămân în pridvorul deschis sau în curte.

La 1 aprilie 2008, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a dat înalta binecuvântare pentru redeschiderea Mănăstirii Stavropoleos ca mănăstire de maici, cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril şi Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful. Astfel după mai bine de 120 de ani de la închiderea sa, după ce a străbătut şi cunoscut vicisitudinile istoriei, ctitoria arhimandritului Ioanichie este din nou mănăstire. Comunitatea de surori care vieţuiau de mult timp aici, după rânduiala monahală, pregătindu-se pentru momentul în care aşezământul va reveni la vechiul său statut au format prima obşte a Mănăstirii Stavropoleos de după redeschidere. În prezent obştea este formată din patru monahii şi trei surori, stareţă fiind monahia Mihaela Luchian şi preot duhovnic ierom. Iustin Marchiş. Între ctitoriile de la începutul secolului al XVIII-lea, biserica Mănăstirii Stavropoleos se impune prin originalitate şi pitoresc, realizând o unică sinteză de elemente şi repertoriu brâncovenesc cu influenţe orientale şi occidentale ale timpului. Ansamblul Stavropoleos aparţine stilistic epocii post-brâncoveneşti, fiind prin decorul în piatră, mobilier, pictura murală interioară şi exterioară, expresia unitară a acestei perioade originale din istoria artei româneşti.

Deşi de proporţii reduse biserica are monumentalitate, pictura interioară impresionează prin amploarea şi totodată concentrarea programului iconografic. Peretele vestic al pronaosului este rezervat tabloului votiv şi portretelor ctitorilor – Nicolae Mavrocordat cu familia şi Mitropolitul Ioanichie cu fraţii săi, Panait şi Nicolae, alături de cele ale boierilor şi dregătorilor timpului care au făcut danii bisericii – portrete de mare expresivitate ce anunţă portretistica veacului al XIX-lea.

Iconostasul, păstrat în întregime, aparţine aceleiaşi ambianţe stilistice brâncoveneşti; există de altfel o unitate cromatică şi decorativă între pictura naosului şi cea a icoanelor. Icoanele prăznicare şi cele ale apostolilor, de factură post-brâncovenească, sunt realizate de meşteri locali, iar icoanele împărăteşti constituie o noutate în peisajul artei bisericeşti din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin influenţa rusească pe care o cunosc.

Sculptura exterioară a pridvorului reuneşte un bogat repertoriu: coloane în torsadă, capiteluri compozite şi parapeturi cu vrejuri ce înconjoară scena centrală, Samson şi leul. Pictura exterioară se îmbină armonios cu decoraţia sculpturală şi relieful în stuc. Împletitura de vrejuri care înconjoară medalioanele cu sfinţi a fost realizată la începutul secolului al XX-lea şi această decoraţie se continuă şi pe arcadele porticului, ridicat tot atunci.