Mănăstirea Suzana

Pe drumul care traversează vechea frontieră dintre Transilvania şi Muntenia, prin punctul numit Bratocea, se găseşte Mănăstirea Suzana în care vieţuiesc astăzi aproximativ 50 de monahii.

Mănăstirea Suzana este situată pe valea râului Teleajen, aşezată pe o culme de sub poalele muntelui Bobu, care coboară într-o pantă lină până la marginea şoselei ce şerpuieşte paralel cu râul Teleajen.

Tradiţia spune că pe aceste locuri s-au afl at câteva vetre sihăstreşti unde se retrăseseră cei ce doreau liniştea, au rămas însă tăinuite asemenea sihaştrilor adormiţi întru smerenie.

Nicolae Iorga atestă existenţa unui schit numit Cornul Caprii, metoc al Mănăstirii Sinaia, care ar fi fost distrus de către turci la sfârşitul secolului al XVII-lea. În prima jumătate a secolului următor, ruinele Schitului Cornul Caprii sunt descoperite de către o ardeleancă din Săcele pe nume Stanca Arşicu, care împreună cu alte doritoare de viaţă monahală reconstruiesc Schitul.

Mănăstirea Sinaia, reprezentată atunci de ieromonahul Nifon, donează cele trei ochiuri de fâneaţă noului schit, Stanca Arşicu este tunsă în monahism primind numele Suzana. În preajma anului 1740, monahia Suzana ridică din bârne de lemn prima biserică a mănăstirii, închinată Sfântului Ierarh Nicolae, hram pe care mănăstirea îl are şi astăzi la biserica mare şi chiliile aşezate de jur împrejurul bisericii.

E întemeiat astfel un schit, cu formă de viaţă chinovială – Schitul Suzana – devenit apoi Mănăstirea Suzana. Bisericuţa din lemn ridicată la 1740 a dăinuit 100 de ani după cum ne spune pisania bisericii mari: „Întru slava Marelui Dumnezeu şi a Sfântului Ierarh Nicolae făcătorul de minuni al cărui hram se prăznuieşte, s-a fondat acest schitu şi s-a făcut o biserică din lemn în anul 1740 de Maica Stareţă Susana Arşicu şi cu ajutorul ctitorilor Filip Tretti. În anul 1840, în zilele Episcopului Chesarie Buzău, cu ajutorul Prea Sfinţiei Sale şi al altor ajutători s-a zidit însă a doua oară biserica din piatră, fiind Stareţă Maica Suzana Albuleţ, iar în anul l880 biserica fiind ruinată, Stareţa Natalia Perlea consultând pe DI. Frangulea, N. Perlea şi D. Pitiş, toţi s-au oferit a ajuta şi începând a zidi cu binecuvântarea Prea Sfinţiei Sale Mitropolit Primat D. D. Calinic în zilele Majestăţii Sale Regele Carol şi Regina Elisabeta.

La zidirea acestei biserici a venit în ajutor înaltul Guvern cu suma de 5500 lei şi s-a terminat cu ajutorul ctitorilor şi făcătorilor de bine la anul 1882 iulie 25 spre veşnica lor pomenire”. Aşadar biserica actuală a Mănăstirii Suzana este cea de-a doua din zid, o construcţie datând de la 1882. Are tradiţionalul plan triconc împărţit în pronaos, naos şi altar, cu o turlă pe naos şi două pe pronaos. Naosul nu este delimitat de pronaos, formând un spaţiu comun, pridvorul este închis şi are plafonul pictat.

Iconostasul datează din anul 1813, a fost sculptat în lemn de cireş de Petre Dimitriu Ploieşteanul, iar pictura murală este realizată în stil neoclasic de către Petre Nicolau, unul dintre cei mai buni ucenici ai lui Gheorghe Tattarescu. Cu prilejul reparaţiilor făcute bisericii în 1976, pictura a fost restaurată de către Gheorghe Vânătoru, cu cheltuiala mănăstirii.

Mănăstirea Suzana are şi un paraclis, cu hramul Acoperământul Maicii Domnului, ridicat în 1911, în timpul stăreţiei maicii Tomaida Perlea, a fost serios afectat de un incendiu în anul 1971 şi tot atunci au fost distruse stăreţia şi clopotniţa. Prin purtarea de grija a fericitului întru pomenire Patriarh Justinian Marina şi prin sârguinţa şi osteneala stareţei Singlitichia Marin, acestea au fost refăcute între anii 1971-1974.

În perioada 1965-1976, complexul monahal a fost în întregime restaurat cu sprijinul Fericitului întru pomenire Patriarh Justinian Marina şi al Departamentului Cultelor. S-au făcut lucrări de racordare la reţeaua electrică, de captare a apei din munţi şi alimentare cu apă a tuturor clădirilor, s-au refăcut unele chilii şi s-a ridicat zidul de incintă care a schimbat cu totul aspectul mănăstirii, sporindu-i frumuseţea.

Odată zidită Mănăstirea Suzana, întemeietoarea acesteia împreună cu ctitorii care au contribuit la ridicarea lăcaşului şi au căutat să-i dea aceeaşi formă de viaţă chinovială, obişnuită mănăstirilor noastre, în care toate monahiile să ducă o viaţă comună şi să se administreze potrivit rânduielilor bisericeşti, respectând tipicul de slujbă al Sfântului Sava şi având conducătoare o stareţă aleasă din voinţa soborului, ajutată de o eclesiarhă, o economă, o secretară şi o arhondară, conform regulamentului monahal. Acum obştea mănăstirii are organizare idioritmică, numără 50 de monahii, multe din ele cu vârste venerabile. A fost serios afectată în anul 1959 când, urmare a decretului privind restrângerea vieţii monahale, dintr-un efectiv de 100 de monahii au rămas 60, multe dintre ele fiind în vârstă, iar atelierul de covoare al mănăstirii a fost desfiinţat din lipsă de personal.

Pe lângă rugăciune şi slujbe, monahiile lucrează în ateliere covoare şi diferite ţesături, primesc pelerini şi au rânduite anumite ascultări gospodăreşti.