Sfânta şi Marea Vineri (Denia de Joi seara) - Taina iubirii divine răstignite de lumea păcatului

Predica Preafericitului Părinte Patriarh DANIEL la Denia din Sfânta şi Marea Joi, în Catedrala Patriarhală, 17 aprilie 2014. Text revizuit de autor.

Sinaxarul zilei ne arată că în Sfânta şi Marea Vineri se face pomenirea Sfintelor şi Mântuitoarelor şi Înfrico­şătoarelor Patimi ale Domnului şi Dumnezeului şi Mântui­torului nostru Iisus Hris­tos: scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insultele, batjo­curile, haina de porfiră, trestia, buretele, oţetul, piroanele, suliţa şi, înainte de toate, crucea şi moartea, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. Se mai face pomenire de mărturisirea mântui­toare făcută pe cruce de tâlharul recunoscător, care a fost răs­tignit împreună cu El.

Slujbele din această zi cuprind: Denia de Joi seara (în timpul căreia se citesc „cele douăsprezece Evanghelii” care vorbesc de Pătimirile Domnului), Ceasurile împărăteşti (de vineri dimineaţa), Vecer­nia (în timpul căreia se face şi „Punerea în mormânt” sau scoa­terea Epitafului în mijlocul bisericii, spre închinare) şi Pavecerniţa.

Toate cântările din Vinerea Patimilor arată răutăţile lumii căzute în păcat: trădarea lui Iuda, frica prea mare a uce­nicilor şi lepădarea lui Petru, răutatea şi viclenia mai-marilor căr­turarilor şi fariseilor, laşitatea şi nedreptatea lui Ponţiu Pilat, violenţa soldaţilor, rătăcirea şi nerecunoştinţa mulţimilor, obrăz­nicia tâlharului nepocăit şi nepăsarea sau indiferenţa multora cărora Iisus le-a făcut mult bine. Aceasta este lumea păcatului care ucide, lumea patimilor egoiste şi a morţii.

Pe de altă parte, slujbele din Sfânta şi Marea Vineri inspirate din Sfintele Evanghelii, pe care imnografii le tâlcuiesc în stare de rugă­ciune şi doxologie, arată îndelung-răbdarea şi bunătatea Domnului Iisus Hristos faţă de toţi oamenii, adică iubirea Sa mai tare decât sufe­rinţele chinurilor şi decât durerile morţii pricinuite de oameni.

Patimile sau Pătimirile Domnului sunt numite sfinte, mân­tuitoare şi înfricoşătoare. Ele sunt sfinte, pentru că Cel ce suferă este nevinovat, este „Sfântul lui Israel”, Mesia, Fiul lui Dumne­zeu, Cel despre Care îngerul Gavriil i-a spus fecioarei Maria: „Sfântul Care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1, 35); mântui­toare, deoarece, îndurând aceste Pătimiri sau ispite ale durerii, Hristos ca Om nu Se desparte de Dumnezeu-Tatăl; El rămâne împli­nitor al voinţei lui Dumnezeu, „ascu­ltător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2, 8). La miezul zilei, în mijlocul Raiului şi în ziua a şasea, când a fost făcut omul, Adam şi-a întins mâinile neas­cultării spre pomul oprit şi s-a despărţit de Dumnezeu. Acum Iisus, Adam Cel Nou, Şi-a întins mâinile pe lemnul Crucii, în miezul zilei şi în „mijlocul pământului”, în ziua a şasea (vineri), pen­tru a arăta ascultare faţă de Dumnezeu până la moarte, vin­decând pe om de neascultare şi mântuindu-l de despărţirea lui de Dumnezeu-Izvorul vieţii. El a fost răstignit în afara cetăţii, într-o gră­dină, pentru că şi Adam cel vechi a călcat porunca înfrânării sau a postului în grădina Raiului. În acest înţeles, Sfântul Maxim Mărtu­risitorul arată scopul pătimirii Domnului Iisus Hristos: „Acesta a fost ... scopul Domnului, ca, pe de o parte, să asculte de Tatăl până la moarte, ca om, pentru noi, păzind porunca iubirii, iar pe de altă parte, să biruiască pe diavol, pătimind de la el prin cărturarii şi fariseii puşi la lucru de el”.

Patimile sau Pătimirile sunt înfricoşătoare, pentru că Cel ce pătimeşte în trup nu este numai om, ci este Dumnezeu-Omul. Cel atotputernic şi smerit, Cel fără de păcate, de bunăvoie ia asupra Sa urmarea păcatelor lumii căzute. Pentru că Cel ce pătimeşte pe Cruce este Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului, se fac minuni în cer şi pe pământ: soarele se întunecă, în semn de doliu, iar pământul se cutremură, în semn de înfricoşătoare uimire. De aceea, după cum minunile Sale izvorâte din iubire pentru oa­meni sunt pătimite, ca de pildă învierea lui Lazăr pentru care a plâns, tot aşa Pătimirile Sale pe Cruce sunt minu­nate, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.

În unele cântări ale slujbelor din Sfânta şi Marea Vineri se arată uimirea celor ce văd iubirea smerită şi îndelung-răbdătoare a Mântui­torului Care devine neputincios, deşi El este atot­pu­ternic. Hristos pătimeşte pentru noi din iubire sfântă, ca pe noi să ne mântuiască de patimi, după cum se spune într-o cântare: „Fiecare mădular al Sfântului Tău trup a răbdat ocară pentru noi: capul a răbdat spini, faţa, scuipări; obrazul, loviri cu palme; gura, gustarea oţetului celui amestecat cu fiere; urechile, hulele cele păgâneşti; spatele, biciuiri, şi mâna, trestie, întinsorile a tot trupul pe cruce şi cuie; încheieturile şi coasta, suliţa. Cel ce ai pătimit pentru noi şi ne-ai mântuit pe noi de patimi; Care Te-ai smerit pentru noi, prin iubirea Ta de noi, şi ne-ai înălţat, Atotputernice Mântuitorule, miluieşte-ne pe noi”.

Mulţimea sensurilor duhovniceşti este copleşitoare şi, în ace­laşi timp, uimitoare. Fiecare Evanghelie ne aduce o taină în plus în ceea ce priveşte iubirea lui Dumnezeu. Trei aspecte însă revin în ceea ce numim noi comentariul liturgic sau cântările de la strană, care sunt o meditaţie selectivă asupra unor aspecte din cele douăsprezece Evanghelii.

În primul rând, Biserica a fost sensibilă la ceea ce a prevăzut Sfânta Scriptură privind moartea Mântuitorului Iisus Hristos, deoarece multe aspecte ale pătimirii Mântuitorului sunt deja prezise, proo­rocite cu sute de ani înainte. De pildă, expresia din Psalmi „Împărţit-au hainele Mele loruşi şi pentru cămaşa Mea au arun­cat sorţi” (Ps. 21, 20) este o profeţie a Sfintei Scripturi cu peste 800 de ani înainte de Hristos.

O altă profeţie se referă la „Ţarina Olarului”: „Şi au luat cei treizeci de arginţi, preţul Celui preţuit, pe care l-au preţuit fiii lui Israel, şi i-au dat pe Ţarina Olarului” (Matei 27, 9-10; cf. Ieremia 32, 9; Zaharia 11, 12-13). Aceştia sunt arginţii pe care Iuda i-a aruncat în Templu, mustrându-l conştiinţa că a vândut sânge nev­inovat (cf. Matei 27, 3-5). Ţarina Olarului a fost cumpărată pentru ca să devină un loc de înmormântare pentru străinii din Ierusalim. Iar Evanghelia ne spune că, întrucât ţarina aceasta a fost cumpărată prin vânzare de sânge nevinovat, ea se nu­meşte până astăzi „Ţarina Sângelui”, deci s-a schimbat denumirea ei din „Ţarina Olarului” în „Ţarina Sângelui” (cf. Matei 27, 6-8).

O altă profeţie zice: „Vor privi la Cel străpuns” (cf. Zaharia 12, 10). Stră­pun­gerea coastei Mântuitorului Iisus Hristos a fost, deci, profeţită şi ea cu mult timp înainte, prin inspiraţia Duhului Sfânt.

Al doilea aspect deosebit de semnificativ pentru viaţa noastră spirituală şi pentru credinţa noastră este modul cum s-a compor­tat natura înconjurătoare în timpul Pătimirilor lui Hristos pe Cruce. Din acest punct de vedere, slujba din seara aceasta spune că toată făptura s-a cutremurat văzând pe Făcătorul ei suferind: „Toată făptura s-a schimbat de frică, văzându-Te pe Tine, Hristoase, pe Cruce răstignit. Soarele s-a întunecat şi temeliile pământului s-au cutremurat. Toate au pătimit împreună cu Tine, Cel ce ai zidit toate; Cel ce ai răbdat de voie pentru noi, Doamnei, slavă Ţie”. Dimensiunea aceasta cos­mică a suferinţei Mântui­torului este subliniată numai în cântările orto­doxe. Al treilea aspect pe care slujba din seara aceasta ni l-a pus în faţă, ca o pe icoană de meditaţie, este modul în care diferite persoane s-au comportat în faţa suferinţelor şi în faţa morţii Mântuitorului Iisus Hristos. Dacă medităm cu atenţie la diferite categorii de oameni, vedem ceva deosebit de important: în fiecare cate­gorie există oameni care se îndepărtează de Iisus, se comportă cu ostili­tate, cu duşmănie, cu indiferenţă, dar sunt şi oameni care rămân fideli sau credincioşi până la capăt.                          

De exemplu, Ponţiu Pilat, care reprezenta pe romanii cei ce au ocupat Ţara Sfântă, mai întâi constată nevinovăţia lui Iisus, dar, sub presiunea mai-marilor cărturarilor şi fariseilor şi sub presiunea mulţimii, cedează şi le face voia pentru a nu-şi pierde dregătoria, osândind pe Iisus la moarte. Mai-marii cărturarilor şi fariseilor întruniţi în Sinedriu Îl judecă pe Mân­tuitorul Iisus Hristos, sunt împotriva Lui, dar cineva, totuşi, chiar şi din această categorie, simte taina prezenţei lui Dumnezeu în Iisus Hristos, şi anume: Iosif din Arimateea, cel care a cerut trupul lui Iisus de la Pilat pentru a-L îngropa. De asemenea, Nicodim, om înţelept şi drept, preţuia mult pe Iisus şi a crezut în El. Mai reţinem, de asemenea, că şi din mulţimea oamenilor simpli, unii spuneau: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”, însă un om din popor care venea de la ţarină, Simon Cireneanul sau Simon din Cirene, L-a aju­tat pe Iisus să-Şi ducă Crucea. El devine, astfel,  icoana celui ce ajută pe semenul său când acesta nu mai poate să-şi ducă propria Cruce a suferinţei.     

Persoanele care ne reţin în mod deosebit atenţia, pentru că e vorba de Taina Bisericii însăşi, sunt Maica Domnului şi ucenicul iubit al Domnului, Sfântul Ioan Evanghelistul. Cu ni­meni nu vorbeşte Iisus de pe Cruce; mulţi strigă hule îm­potriva Lui, iar El tace. Totuşi, El vorbeşte cu cineva, nu pentru că este întrebat, ci pentru că are un testa­ment de făcut. El spune Maicii Sale: „Femeie, iată fiul tău”, ară­tându-l pe uce­nicul iubit, iar lui îi spune: „Iată mama ta”. Iar Evanghelia adaugă: „şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (Ioan 19, 27). În acest sens, Maica Domnului devine mama spirituală a tuturor celor care Îl iubesc pe Iisus în orice vreme.

Maica Domnului stând la picioarele Crucii, în dreapta Crucii, aşa cum o vedem în icoane, reprezintă însăşi Taina Bisericii, figura ecclesiae, cum spuneau Părinţii Latini. Ea suferă mult ca mamă, dar nu mai are nici o teamă de nimeni, ea nu spune nici un cuvânt, deoarece Dumnezeu-Cuvântul trece prin moarte. Ea doar priveşte şi trăieşte taina morţii Fiului ei răstignit într-o durere negrăită.                                                                           

În iconografia ortodoxă, coasta străpunsă a lui Iisus a fost prefi­gurată odinioară când, din coasta lui Adam, a fost făcută Eva. După cum Eva a fost făcută din coasta lui Adam, la fel Biserica se naşte din coasta lui Iisus, Noul Adam. Evanghelia după Ioan ne spune: „Şi unul din soldaţi cu suliţa a străpuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă” (Ioan 19, 34) - simbolul Euharistiei şi al Botezului. În partea dreaptă a lui Iisus, aproape de coasta Lui străpunsă, stă Maica Domnului, pentru că ea de la început a purtat în sine taina Bisericii, adică a umanităţii care-L poartă în ea pe Hristos, deoarece ea L-a purtat pe Hristos în pântece înainte de naşterea Lui, iar apoi L-a arătat pe Hristos lumii.  

Sfântul Ioan, ucenicul iubit care stă lângă Crucea lui Iisus de partea stângă, reprezintă clerul cel mai fidel lui Hristos, adică pe acei slujitori ai lui Hristos care niciodată nu-şi pierd credinţa şi curajul. De aceea, în colţul drept al Sfintei Mese din Sfântul Altar, unde a fost aşezat la sfinţirea bisericii chipul Sfântului Evanghelist Ioan, sunt hirotoniţi epis­copul, preotul şi diaconul. Acolo cel ce urmează să fie hirotonit pune capul pe colţul Sfintei Mese, după cum la Cina cea de Taină ucenicul iubit Ioan a pus capul pe pieptul Mântui­torului Hristos, fiind cel mai aproape de el. Întrucât Sfântul Ioan a fost cel mai aproape de Hristos la Cina cea de Taină şi singurul ucenic lângă Crucea lui Hristos, tot el a ajuns primul la mormântul lui Hristos în dimineaţa Învierii Sale.

În Evanghelia după Ioan, se arată că aceeaşi dăruire de Sine a Mântuitorului Iisus Hristos, prezentă când El moare pe Cruce pentru păcatele lumii, se ma­nifestă şi în taina Învierii Sale: „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu Îmi pun viaţa Mea, ca iarăşi să o iau. Nimeni nu o ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi o dau. Putere am Eu ca să o dau şi putere am iarăşi să o iau. Această poruncă am pri­mit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10, 17-18).

Legătura aceasta nedespărţită dintre puterea Crucii şi a Învi­erii, ca putere a iubirii jertfelnice şi smerite, care nu se caută pe sine în mod egoist, ci pe Dumnezeu şi pe semeni, se vede atât în moartea, cât şi în În­vierea Mântuitorului Iisus Hristos, mai ales prin faptul că, după Înviere, El Se dăruieşte în Sfânta Euharistie pentru iertarea păcatelor tuturor celor ce cred în el.

În moartea lui Hristos pe Cruce, puterea iubirii Sale jertfelnice se vede în iertare, în capacitatea de a-i ierta pe cei care-L răstignesc: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). După Înviere, puterea iubirii Sale jertfelnice se vede în Euharistie (cf. Luca 24, 30-31). Noi nu-i putem ierta, uneori, nici pe cei pe care îi iubim sau zicem că îi iubim, dar în cazul Mântuitorului, El nu-i blestemă pe cei ce-I fac rău şi nu spune lui Petru „Scapă-Mă de ei”, ci îi spune „Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26, 52). Iisus nu foloseşte violenţa ca să-Şi exter­mine duşmanii, ca să poată El supravieţui. El preferă să îndure violenţa altora, decât să răspundă la violenţă cu violenţă. Iisus preferă să îndure ura altora decât să cadă El Însuşi din starea de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Aici vedem deja puterea iubirii jertfelnice şi iertătoare, care anticipează Învierea.

Slujbele din Sfânta şi Marea Vineri la care participăm ne învață să ne deschidem sufletul pentru ca Hristos-Domnul Cel Răstignit, cu prezenţa Sa nevăzută, dar reală, să ne dăruiască şi nouă putere duhovnicească de a birui răutatea cu bunătatea şi păcatul cu sfinţenia. Cei ce au postit, cei ce şi-au plâns păcatele, cei ce s-au spovedit, cei ce au făcut milostenie, cei ce au iertat pe alţii, au biruit încetul cu încetul ispitele lăcomiei, ale mândriei şi ale răutăţii. Iar cei ce, trecând prin necazuri şi prin încercări, nu-şi schimbă şi nu-şi împuţinează credinţa şi nici dragostea lor faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, aceia pot birui ispitele suferinţei şi se unesc cu Hristos. Foarte adesea, oamenii trec prin necazuri, prin sufe­rinţe, iar dacă această trecere a lor prin sufe­rinţă îi apropie mai mult de Dumnezeu prin rugăciune şi prin înduhovnicirea vieţii lor, atunci au început să simtă pu­terea Crucii şi puterea Învierii în viaţa lor.

Să ne Domnului Hristos să ne dăruiască puterea aceasta duhovnicească a iubirii îndelung-răbdătoare, a dragostei duhov­niceşti curate nu numai când ne merge bine, ci şi când trecem prin încercări şi prin necazuri, pentru a simţi bucuria izvorâtă din iubirea lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat pentru noi, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire.