Iubirea părintească – temelia vieții umane (Pastorală la nașterea Domnului – 2008)

† D A N I E L
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOP AL BUCUREȘTILOR,
MITROPOLIT AL MUNTENIEI ȘI DOBROGEI,
LOCȚIITOR AL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI ȘI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

PREACUCERNICULUI CLER,
PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL
ȘI PREAIUBIȚILOR CREDINCIOȘI
DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREȘTILOR
 
HAR, MILĂ ȘI PACE DE LA HRISTOS-DOMNUL,
IAR DE LA NOI PĂRINTEȘTI BINECUVÂNTĂRI

„Și a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut și L-a înfășat și L-a culcat în iesle,
căci nu mai era loc, pentru ei, în casa de oaspeți”.
(Luca 2, 7)

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși și credincioase,

Felul  în  care  Sfinții  Evangheliști  Matei  (1,  18-25;  2,  1-22) și  Luca  (2,  1-20) scriu despre Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos în Betleem ne arată cât de mult  prețuiește  Dumnezeu  familia.  Atotputernicul  Dumnezeu,  Care a  făcut cerul și  pământul  coboară  din  cer  pe  pământ  întru  smerenia  unui  Prunc născut nu în casa părinților săi, ci într-o călătorie, și nici măcar într-o casă de oaspeți,  ci  într-o  iesle.  Fiul  lui  Dumnezeu  Se  face  Om,  fără  casă,  străin și călător, pentru ca să aducă la casa Tatălui ceresc pe oamenii înstrăinați de El. Toți oamenii, prin viața lor trecătoare, sunt în lumea aceasta călători, căutători ai odihnei în Dumnezeu, Care i-a făcut spre comuniune de iubire cu El.

Pruncul,  pe  care  Îl  naște  Fecioara  Maria,  nu  este  decât  în  fața  oamenilor, fiul lui Iosif din Nazaret, fiindcă trebuia ca Fiul lui Dumnezeu, Care Se naște veșnic  din  Tatăl,  fără  mamă,  să  Se  nască  în  timp  din  mamă,  fără  tată,  prin lucrarea  Duhului  Sfânt:  „Îngerul Domnului i s-a arătat (lui Iosif) în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt” (Matei 1, 20). Deși Iosif nu este tatăl după trup al Fiului  Fecioarei  Maria,  totuși  lui  i se  încredințează  de  către  Dumnezeu,  prin înger,  Pruncul  Căruia  trebuie  să-I  pună  numele  voit  de  Dumnezeu,  adică Iisus, și pe Care trebuie să-L crească și să-L ocrotească, astfel ca Pruncul să nu fie  o  ființă  lipsită  de  iubirea  unuia  din  părinți.  Deci,  Iosif  este  oarecum tatăl adoptiv al lui Iisus.

Numele de Iisus vine de la Ieșuah, care înseamnă „Dumnezeu mântuiește”, arătând astfel că, prin Fiul Fecioarei Maria, Dumnezeu voiește să mântuiască lumea de păcate: „Ea va naște Fiu și vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul  Său  de  păcatele  lor”(Matei  1,  21).  Mântuirea  înseamnă  refacerea legăturii de viață și iubire între Dumnezeu și oameni. Iisus este Fiul veșnic al lui  Dumnezeu  devenit  Om,  astfel  încât  în  El,  Dumnezeu și  Omul  sunt  uniți pentru veșnicie. De aceea, proorocul Isaia a profețit că Fiul Care Se va naște din Fecioară Se va chema Emanuel: „Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu”(Isaia  7,  14;  Matei  1,  23).  Cu  alte  cuvinte,  Pruncul  Iisus  este  Dumnezeu-Copilul.

Când  Dumnezeu  a  făcut  lumea,  coroana  creației  Sale  a  fost  familia: bărbatul și femeia, care au primit binecuvântarea de a crește, a se înmulți și a stăpâni  pământul  (Cf.  Facerea  1,  27-28).  De  aceea, în  Biserica  Ortodoxă,  la Cununie, se pun mirilor coroane pe cap. Dar, pentru că la începutul lumii femeia a fost făcută din Adam, fără mamă, acum, la reînnoirea sau mântuirea lumii căzute în păcat, Iisus, Noul Adam, Se naște din femeie, fără tată. Iisus Se naște nu din sămânță și poftă bărbătească, ci de la Duhul Sfânt, pentru că inițiativa mântuirii vine de la Dumnezeu, Tatăl din ceruri, nu de la oamenii pământești. Nașterea după trup este naștere pentru viața pământească, viață care  sfârșește  în  moarte, dar  nașterea  din  lucrarea  Duhului  Sfânt  este  naștere pentru  viața  cerească,  veșnică.  Astfel,  în  însăși  nașterea  după  trup  a  Domnului nostru Iisus Hristos este dat începutul vieții veșnice pentru om(cf. Ioan 1, 12-13).

Întrucât  bărbatul și  femeia  împreună,  adică  prima  familie,  Adam și  Eva, au  căzut  în  păcat prin neascultare față de Dumnezeu,  acum  Iisus  Mântuitorul, Noul  Adam,  începe  ridicarea  neamului  omenesc  din  păcat  alegând  tocmai familia ca loc de început al lucrării Sale mântuitoare, prin smerită ascultare față de Dumnezeua Fecioarei Maria și a dreptului Iosif, ocrotitorul Pruncului Iisus. Plin  de  înțeles  este și  faptul  că prima  minune  pe  care  o  va  săvârși  Iisus Mântuitorul  în  activitatea  Sa  publică  se  petrece  la  întemeierea  unei  noi  familii,  la nunta din Cana Galileii la care a fost invitat El, Iisus, și mama Sa, Fecioara Maria(Cf. Ioan 2, 1-11). Acolo, în mod minunat, la rugămintea mamei Sale, care este icoana   Bisericii,   Mântuitorul   Hristos   preface   apa   în   vin,   arătând   că binecuvântarea  lui  Dumnezeu  asupra  familiei  plinește  ceea  ce  lipsește și aduce bucurie deplină.

Fiul lui Dumnezeu devine Om și Se naște pe pământ printre oameni, ca să împace și să unească pe om cu Dumnezeu și pe oameni întreolaltă. De aceea, corul îngerilor  cerești,  care  vestesc,  în  timpul  nopții,  păstorilor  de  lângă  Betleem, Taina  Nașterii  lui  Hristos,  cântă:  „Slavă  întru  cei  de  sus  lui  Dumnezeu și  pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”(Luca 2, 14).

Dumnezeu,  Care  a  făcut  spațiul și  timpul,  alege  locul și  vremea  nașterii Sale  ca  Om:  Betleemul  din  vremea  împăratului  Cezar August și  a  regelui Irod. Dumnezeu-Cuvântul, Care a spus primei familii: „Stăpâniți pământul”, alege ca loc al venirii Sale ca Om printre oameni o familie săracă și neajuto-rată, fără bogății și fără renume, o familie care nu poate conta pe nimeni și pe nimic altceva decât pe ajutorul lui Dumnezeu. O, adânc al iubirii smerite a lui Dumnezeu!  Copilul,  Care  înainte  de  a  Se  naște,  nu  găsește  nici  măcar  un colțișor  în  casa  de  oaspeți,  îndată  după  naștere  nu  mai  are  loc  nici  în pământul  neamului  Său,  ci  trebuie  să  ia  calea  refugiului  în  Egipt.  Vedem cum, de la început, viața lui Iisus se întâlnește cu refuzul și refugiul, pentru ca mai  târziu  să  sfârșească  cu  răstignirea,  întrucât  El  a  venit  să  aducă iubire și viață, în lumea în care păcatul aduce ură și moarte.

Iisus   Se   naște   într-o   iesle,   noaptea,   pe   când   dormeau   locuitorii Betleemului. La  marginea  orașului  se  află  în  stare  de  veghe  doar  păstorii  oilor. Acestor  oameni  simpli și  veghetori  li  se  arată  cete  de  îngeri  întru  lumină și cântare  ca  să  vadă  cum  Dumnezeu  schimbă  pe  cele  smerite  în  slavă,  iar singurătatea lor o preface în bucurie. Oameni din afara orașului sunt chemați să devină cei dintâi prieteni ai familiei sărace și străine, pe care Dumnezeu o binecuvântează prin nașterea Mântuitorului. Magi de la Răsărit, de la distanțe mari, vin să vestească iudeilor că, tocmai în țara lor, S-a născut un Prunc-rege de Care depinde mersul astrelor. Darurile împărătești oferite Pruncului sărac, născut într-o iesle, daruri aduse de departe, dintr-o țară străină, arată iubirea lui Dumnezeu pentru Pruncul născut din Mamă săracă, neajutorată, de către oamenii  de  aproape,  de  același  neam.  De  aceea,  Sfântul  Ioan  Evanghelistul spune: „Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1, 11).

Sensibil la contrastul dintre lipsa de ospitalitate pe care Fecioara Maria o trăiește  cu  întristare  în  Betleem și  darurile  scumpe  primite  de  la  oameni străini,  poporul  nostru,  în  frumoasele  sale  colinde,  deplânge  pe  locuitorii neprimitori ai Betleemului, dar laudă pe păstorii de la marginea lui; deplânge cruzimea  lui  Irod,  dar  laudă  înțelepciunea și  dărnicia  magilor  de  la  Răsărit care îi aduc daruri Pruncului Iisus:

„Aseară pe’nserate / Fecioara Maria
În Betleem cetate / Călătorind sosea
Și fiind obosită / Locașul și-l cerea
În Betleemul mare / Nimenea n-o primea”.

Iubiți credincioși și credincioase,

Făcându-se  Om  asemenea  nouă,  afară  de  păcat,  Dumnezeu  a  ales  calea smerită, tainică, de a veni la noi, pentru că El voiește ca noi să răspundem iubirii Sale în mod liber, nu forțați. El Se smerește atât de mult, încât poate fi primit sau refuzat de către noi. El Se face străin și călător, sărac și neajutorat, ca noi, în mod liber, cu dragoste și bunătate, să facem dintr-un străin un prieten și dintr-un călător un oaspete al casei noastre. Ajutând un sărac, ne îmbogățim inima, spo-rim iubirea milostivă a sufletului nostru, aducându-l astfel la asemănarea cu iubirea  milostivă  a  lui  Dumnezeu,  după  chipul  Căruia  a  fost  făcut  omul  la început.  Iubirea  lui  Dumnezeu  este  deodată  atotputernică și  smerită:  Cel necuprins încape într-o iesle, Cel veșnic devine un copil fraged la vârstă.

De ce un copil? Fiindcă un copil nu poate face nimic pentru el însuși: nu se poate  hrăni  singur,  nu  se  poate  adăposti  singur,  nu  se  poate  apăra  singur, viața lui depinde întru toate de iubirea celor din jur, de iubirea lor dăruitoare. Prin nașterea  de  prunci,  prin  îngrijirea și  creșterea  lor,  oamenii  nu  mai  trăiesc pentru  ei  înșiși,  ci  pentru  alții:  viața  lor  devine  dăruire și  dăinuire  în comuniune  de  iubire.  Dreptul  Iosif,  deși  nu  este  tată  după  trup  al  lui  Iisus, devine  totuși  tată  sau  părinte  adoptiv  prin  purtarea  de  grijă  față  de  Copilul nou-născut. Prin iubirea dăruitoare pentru copii, un străin poate deveni părinte al lor,  iar  din  lipsă  de  iubire  dăruitoare,  un  părinte  poate  deveni  un  străin  pentru propriii săi copii. Cine nu poate iubi copiii nu poate deveni părinte, iar cine nu poate deveni părinte nu poate deveni om deplin.

Iisus Domnul nu a avut copii după trup, dar a avut ucenici, fii duhovnicești,  cărora  le-a spus: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, că a unora ca aceștia  este  Împărăția  cerurilor”(Matei  19,  14).  Mai  mult,  Iisus  Mântuitorul a înviat  pe  fiul  văduvei  din  Nain și  pe  fiica  lui  Iair,  aducând  bucurie  părinților  îndurerați. Iubirea față de copii este, așadar, început al înțelegerii iubirii părinte știa lui Dumnezeu față de oameni. Copiii cărora le lipsește iubirea părinților nu pot crește spiritual deplin, iar adulții care nu pot manifesta iubire dezinteresată, frățească și părintească, față de semenii lor nu pot răspunde deplin nici iubirii părintești a Tatălui ceresc față de ei.

Sfânta Scriptură descrie legătura lui Dumnezeu cu lumea ca pe o relație de intimitate, ca pe o cununie și o familie (Cf. Efeseni 5, 21-33). Biserica este locul unde,  prin  lucrarea  Sfântului  Duh  asupra  sufletului  feciorelnic și  curat  al omului smerit, se simte iubirea frățească în Dumnezeu-Fiul devenit Om și iubirea părintească a lui Dumnezeu-Tatăl, pe care Domnul nostru Iisus Hristos ne-a învățat să-L chemăm: „Tatăl nostru Care ești în ceruri”. Biserica este deci Familia iubirii Sfintei  Treimi  față  de  oameni,  iar  familia  creștină  a  fost  numită  pe  drept cuvânt „Biserica de acasă” (Ecclesia domestica).

Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos ca Prunc într-o familie ne cheamă astăzi să acordăm o atenție deosebită familiei, în general, și familiei creștine, în  special.  Am  văzut  că familia  este  coroana  creației și  locul  sau  mediul  în  care omul începe să înțeleagă taina iubirii și a binecuvântării părintești a lui Dumnezeu.

Astăzi,  familia  creștină  se  confruntă  cu criza  economică  (sărăcie, șomaj, nesiguranța  zilei  de  mâine),  cu criza  morală  (avortul,  divorțul,  abandonarea copiilor,   libertinajul ș.a.),   cu criza  spirituală   (sectarismul,   fanatismul și prozelitismul religios).

Cauzele  sunt  multiple și  complexe:  declinul  demografic  al  populației tinere, ca o consecință a migrației tinerilor datorată sărăciei, mutații de ordin cultural,   tehnic,   ideologico-pragmatice   ce   accelerează   fenomenul   de secularizare  ca  pierdere  a  dimensiunii  sacre  a  vieții și  intensifică  în  mod alarmant  mentalitatea  individualistă  exacerbată,  mercantilă,  narcisistă și nihilistă1.  Absența  idealului  pe  termen  lung și  a  valorilor  creează  adesea  în om sentimentul vidului, al singurătății și al abandonului, determinând mulți oameni să se refugieze în practica drogului, violenței, în sectarism și suicid2. În plus, criza familiei se manifestă și în abandonul copiilor de către părinți și în abandonul părinților de către copii, în numărul mare de avorturi și chiar în creșterea  numărului  divorțurilor,  creșterea  violenței  în  familie și  creșterea delincvenței juvenile.

Dar  Nașterea  Domnului,  prin  care  se  arată  nesfârșita  iubire  a  lui  Dumnezeu  pentru  oameni,  ne  aduce  putere și  speranță  ca  să  biruim  încercările grele ale vieții. În acest sens, trebuie ca în fiecare parohie să ajutăm familiile creștine sărace sau cu mulți copii, să arătăm dragoste frățească și părintească față de copiii orfani și față de părinții îndurerați care și-au pierdut copiii.

Să vizităm, mai ales în aceste zile, casele de copii fără părinți și casele de bătrâni pe care i-au uitat copiii lor; să vizităm bolnavii din spitale și deținuții din  închisori,  pentru  a  le  vesti,  prin  daruri și  colinde,  bucuria  Nașterii Domnului Hristos –  Darul iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu față de lume.

În fața crizei morale și spirituale de azi, să lucrăm pentru întărirea și sporirea iubirii părinților față de copii și a copiilor față de părinți; precum și a iubirii curate a soților între ei, păstrând dreapta credință și dreapta viețuire pe care le-am moștenit de la părinții și strămoșii noștri de-a lungul veacurilor, ca popor creștin.

Să  creștem  copiii și  tinerii  noștri  în  virtute și  sfințenie,  să-i  învățăm  să găsească în rugăciune izvorul iubirii curate și să trăiască viața lor pe pământ în  lumina  binecuvântarii  Părintelui  ceresc și  a  Bisericii  Fiului  Său,  Domnul nostru Iisus Hristos, pentru ca să putem, din an în an, să cântăm cu îngerii și cu strămoșii în cor: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”.

Frați și surori în Domnul,

În  noul  an  care  vine,  2009,  se  împlinesc  650  de  ani  de  la  întemeierea Mitropoliei  łării  Românești  (1359),  care  l-a  avut  ca  prim  păstor  al  ei  pe Sfântul Ierarh Iachint (1359-1372), și 150 de ani de la actul Unirii Principatelor Române  (24  ianuarie  1859),  proclamarea  Unirii  fiind  făcută  chiar  de  către Nifon  Mitropolitul,  într-o  clădire  din  incinta  Mitropoliei  din  București. Totodată se vor împlini 1630 de ani de la trecerea la cele veșnice a Sfântului Vasile  cel  Mare  (379-2009),  unul  dintre  cei  mai  cunoscuți  Sfinți  Părinți  ai Bisericii Ortodoxe, mare teolog și înțelept păstor de suflete.

Cu acest prilej, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la propunerea Noastră,  a  declarat  anul  2009, An  comemorativ-omagial  al  Sfântului  Vasile  cel Mare și al tuturor Sfinților Capadocieni.  

Sfântul Vasile cel Mare s-a născut în Cezareea Capadociei din Asia Mică în anul  330 și  a  trecut  la  Domnul  în  anul  339.  Părinții  lui  se  numeau  Vasile și Emilia și au avut nouă copii, dintre care cinci au devenit sfinți, împreună cu părinții lor și cu bunica lor, Macrina cea Bătrână. De fapt, toți cei nouă copii: cei  patru  frați și  cele  cinci  fete,  din  familia  lor,  duceau  o  viață  de  sfințenie, evlavie,  în  dumnezeiască  iubire,  în  rugăciune,  milostenie și  bună  așezare  a sufletului.  

Familia Sfântului Vasile cel Mare a fost o familie de sfinți. Frații Sfântului Vasile  au  fost:  Sfântul  Grigorie,  Episcop  de  Nyssa,  cel  mai  mare  dintre  ei; după  el  a  urmat  Sfântul  Vasile,  apoi  Sfântul  Navgratie,  mare  pustnic și făcător  de  minuni  în  pustia  Sinaiului, și  apoi  Sfântul  Petru,  episcopul Sevastiei.  Deci,  trei  ierarhi  sfinți și  un  pustnic.  Dintre  fete,  Sfânta  Macrina  a fost mai mare cu vârsta decât toți. Ea a ajutat pe mama lor, Emilia, la creșterea tuturor copiilor, învățându-i pe toți, din pruncie, dreapta credință în Hristos-Domnul3.

Sfântul Vasile cel Mare a fost un om foarte afectivși a simțit mereu nevoia comuniunii  cu  cei  dragi,  cu  familia  ori  cu  prietenii. Persoanele  care  au  avut un  rol  major  în  creșterea și  formarea  sa  erau:  mama  Emilia,  doica  Paladia, bunica Macrina, sora Macrina și unchiul Grigorie, care i-a fost ca un al doilea tată și protector4.  

Considerând  familia  o  instituție  de  bază  a  societății,  întemeiată  de Dumnezeu  prin  crearea  omului  ca  bărbat și  femeie  (Facerea  1,  27),  Sfântul Vasile  cel  Mare  acorda,  în  scrierile  sale,  o  importanță  deosebită  relațiilor dintre membrii familiei: soț și soție, părinți și copii, frați și surori.

De asemenea, Sfântul Vasile cel Mare face dese referiri la preocuparea pe care trebuie sa o aibă familia și Biserica față de creșterea și educația copiilor. În acest sens, este cunoscută lucrarea Sfântului Vasile cel Mare Către tineri, în care sfătuiește pe tinerii creștini să se pregătească din tot ceea ce mintea omenească și cultura universală, au alcătuit de-a lungul existenței umanității și să extragă, asemeni albinelor, numai polenul, lăsând la o parte ceea ce este dăunător sănătății morale a tinerilor5.

Sfântul  Vasile  cel  Mare  este  un  mare  dar  pentru  întreaga  lume  creștină, dar și  pentru  noi,  românii,  în  special.  El  a  desfășurat  o  frumoasă  activitate misionară „nu numai în patria sa Capadocia, ci s-a ocupat și de situația creștinilor din Scythia Minor sau Dacia Pontica (Dobrogea), precum și de creștinii din Dacia Carpatica  (geto-daco-romanii),  ca și  de  creștinii  goți,  care  locuiau  în  răsăritul Munteniei de azi și în sudul Moldovei”6.

Fiind  rudă și  prieten  cu  Junius  Soranus,  guvernatorul  sau  comandantul militar al Scythiei Minor, Sfântul Vasile cel Mare a cerut acestuia să trimită în patrie,  adică  în  Cezareea  Capadociei,  moaștele  Sfântului  Sava  de  la  Buzău, mort ca martir pentru credința în Hristos, în răsăritul Daciei Carpatice, la 12 aprilie 372, fiind înecat în râul Buzău7.

În  epistolele  sale  adresate  guvernatorului  Soranus sau  Episcopului  de Tomis,  Bretanion,  Sfântul  Vasile  cel  Mare  își  arată  admirația  pentru tăria credințeitrăite de strămoșii noștri de la Dunăre și Mare.

Primele obști monahale de la noi au fost organizate de uceniciși urmași ai Sfântului Vasile cel Mare, după regulile sale monahale.

Dovada  legăturilor  sale  cu  pământul  nostru  străbun a  fost  recunoscută mai târziu și de Patriarhia Constantinopolului. Astfel, Sinodul Patriarhiei de Constantinopol,  în  timpul  Patriarhului  Sofronie,  a decis  la  data  de  10 octombrie  1776  ca  Mitropolitul  Ungrovlahiei  (cu  reședința  la  București)  să poarte și  titlul  onorific  de  ”Locțiitor  al  Tronului  episcopal  din  Chesareea (Cezareea) Capadociei”.  Din  anul  1925,  acest  titlu  este  purtat  de  Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române8.

În țara noastră, Sfântul Vasile cel Mare se bucură de o deosebită cinstire, numele  de  Vasile  fiind  foarte  răspândit  la  români  (aproximativ  615.000  de persoane poartă acest nume), iar în folclorul românesc, mai ales în colinde și plugușor, Sfântul Vasile cel Mare este așezat după Moș Crăciun, de-a dreapta Maicii Domnului sau locuind în aceeași Casă cu Dumnezeu.

În  noaptea  de  31  decembrie  2008  spre  1  ianuarie  2009 și  în  ziua  de  Anul Nou,  de  sărbătoarea  Sfântului  Vasile  cel  Mare,  să  înălțăm  rugăciuni  de mulțumire  lui  Dumnezeu  (Te-Deum)  pentru  binefacerile  primite  de  la  El  în anul  2008 și  să-I  cerem  ajutorul  în  toată  lucrarea  cea  bună și  folositoare  pe care o vom săvârși în anul nou 2009.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, Anului  Nou  –  2009 și  Botezului  Domnului,  vă  adresăm  tuturor  calde și părintești doriri de pace și sănătate, fericire și ajutor mult de la Dumnezeu în tot lucrul bun și folositor, dimpreună cu tradiționala urare: La mulți ani!

 

„Harul  Domnului  nostru  Iisus  Hristos,  dragostea  lui Dumnezeu  –  Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!”(II Corinteni 13, 13).

Note:

1 Cf. Mgr. Angelo Scola, „La politique et la dimension éthique”, în Droits de l’homme, famille et politique, pp. 173-206, mai ales pp. 186-200.
2 Cf. Mgr. Giovanni Battista Re, „La crise de la famille, c’est aussi la crise de la société”, în lucrarea colectivăDroits de l’homme, famille et politique, Conseil Pontifical pour la Famille, II-e Rencontre d’hommes politiques et de législateurs d’Europe, 22-24 octobre 2008, Rome, éditeur Pierre Téqui, Paris, pp. 167-171.
3 Arhim. Cleopa Ilie, „Predică la Sfântul Ierarh Vasile cel Mare”, în Predici la Praznice Împărăteşti şi la sfinţii de peste an, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1986, pp. 269-270.
4 Acad. Prof. Dr. Emilian Popescu, Sfântul Vasile cel Mare, despre sine şi familie în scrisorile sale, comunicare susţinutăîn cadrul lucrărilor Comisiei Române de Istorie şi Studiu al Creştinismului, dedicate personalităţii Sfântului Vasile cel Mare, organizate la Centrul social de la Mănăstirea Cernica, în perioada 2-3 octombrie 2008.
5 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004, traducere de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, p. 360.
6 Pr. Prof. Ioan Rămureanu, „Sfântul Vasile cel Mare şi creştinii din Scythia Minor şi Dacia nord-dunăreană”, în Sfântul Vasile cel Mare – închin are la 1600 de ani de la săvârşirea sa, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 378
7 Ibidem, p. 383
8 Teoctist, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, „Opera Sf. Vasile cel Mare în evlavia credincioşilor ortodocşi români”, în Sfântul Vasile cel Mare – închin are la 1600 de ani de la săvârşirea sa, p.22; Cf. Pr. Dr. Gheorghe Soare, „Titlul de locţiitor al Cezareei Capadociei purtat de mitropolitul Ungrovlahiei”, în Studii Teologice, anul XII, 1960, nr. 5-6, p. 376