95 de ani de la unirea Bucovinei cu România

La 28 noiembrie 1918, tot într-o zi de joi, bucovinenii sărbătoreau reîntregirea pământului strămoşesc. Bucovina se unea cu ţara după ce se aflase aproape un secol şi jumătate sub stăpânirea Imperiului Habsburgic și apoi a celui Austro-Ungar. Era triumful unei întregi naţiuni, dar şi meritul unor politicieni cu viziune, care au ştiut să valorifice prilejul oferit de istorie.

O reuşită de care românii nu s-au putut bucura decât 22 de ani, pentru că în 1940 partea de nord a ţinutului a fost ocupat de sovietici, după cum ne informează canalul de știri Digi24. Azi, Bucovina de nord e parte a Ucrainei.

Buchenland, în limba germană. În româneşte, Ţara Fagilor, Bucovina de nord. În anul 1774, Imperiul Otoman a cedat Austriei ţinutul lui Ştefan cel Mare, pământ care făcea parte din Principatul Moldovei. În 1918, după 144 de ani sub stăpânirea Imperiului Habsburgic, bucovinenii pot să-și decidă singuri soarta. Prilejul era unic în istorie.

„Primul Război Mondial a arătat tăria contradicţiilor, a scos la iveală toate aceste elemente divergente care, pe fondul pierderii războiului de către alianță din care Austro-Ungaria face parte, au dus în cele din urmă la dezmembrarea statului dualist şi la apariţia statelor naţionale”, a explicat Alin Ciupală - istoric, pentru Digi24.

Încă de când a izbucnit Primul Război Mondial, marea dorinţă a bucovinenilor era să revină în patria mamă. „Atât și-au dorit bucovinenii unirea, pentru că s-au dus sute, au trecut clandestin granița ca să participe la război, în cadrul armatei române”, a subliniat Dumitru Covalciuc, scriitor, Cernăuți, pentru Digi24.

Dar vechiul pământ românesc era dorit deopotrivă de austrieci, de ucraineni şi de ruşi. Imperiul Habsburgic pregătea anexarea Bucovinei la Galiţia, iar ucrainenii intenţionau să-şi înfiinţeze propriul stat. În ziua de 27 octombrie 1918, Adunarea Naţională a românilor a decis la Cernăuţi unirea Bucovinei cu România. Reacția ucranienilor a fost să ocupe nordul ținutului.

„Românii din Bucovina, spre deosebire de ucraineni, nu aveau forţă militară. Faţă de Transilvania, noi n-am avut aici o gardă civilă”, a spus Mihai Ceaușu, pentru Digi24.

Aşa că au cerut sprijinul armatei române, a cărei intervenţie a fost salvatoare. „A forţat retragerea ucrainenilor, fără să ajungă odată la o ciocnire militară. A permis Consiliului Național Român și comitetului care era condus de către Iancu Flondor să preia puterea politică”, a precizat Mihai Ceaușu - istoric, pentru Digi24.

În ziua de 28 noiembrie 1918, în Palatul mitropolitan din Cernăuţi, Congresul General al Bucovinei a votat în unanimitate unirea cu vechiul Regat.

Moţiunea de unire a Bucovinei cu România (15/28 noiembrie 1918)

„Congresul general al Bucovinei, întrunit azi, joi în 15/28 noiembrie 1918 în Sala Sinodală din Cernăuţi, considerând că, de la fondarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat;

considerând că în cuprinsul hotarelor aceste ţări se găseşte vechiul Scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceava, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei;

considerând că fii ai acestei ţări umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori, au apărat de-a lungul veacurilor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcătorilor din afară şi a cotropirii păgâne;

considerând că în 1774, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei Habsburgilor;

considerând că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii căuta să-i înstrăineze firea şi să învrăjbească celelalte neamuri cu care el voieşte să trăiască ca frate;

considerând că, în scurgere de 144 de ani, Bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpiile de bătălie în Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor, şi că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, izgonirea lor din viaţa publică, din şcoală şi chiar din biserică;

considerând că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile izvoarelor de câştig ale acestei ţări şi despoiată în mare parte de vechea sa moştenire;

considerând că, cu toate acestea, Bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă, va sosi şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit veşnic credinţă că marele vis al neamului se va înfăptui când se vor uni toate ţările române dintre Nistru şi Tisa într-un stat naţional unitar;

constată că ceasul acesta mare a sunat!

Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi, s-au întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru neamurile, şi când în urma loviturilor zdrobitoare Monarhia austro-ungară s-a zguduit în temeliile ei şi s-a prăbuşit, şi toate neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâi gând al Bucovinei dezrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea dezrobirii noastre.

Drept aceea noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind singuri cu puterea legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale, hotărâm:

Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu regatul României”.

sursa: Bogdan Murgescu – Istoria României în texte din historica.ro.