Cum trăiește preotul misiunea în rândul hipoacuzicilor: Pot să fiu vocea lor în fața problemelor zilnice

Persoanele cu deficiențe de auz și vorbire din Capitală și-au sărbătorit vineri ocrotitorul, pe Sfântul Meletie, arhiepiscopul care a explicat prin semne taina Preasfintei Treimi atunci când i-a fost acoperită gura ca să nu mai vorbească.

Slujba de hram a fost oficiată de preotul comunității hipoacuzice din București, Pr. Ilie Mirel, la Biserica Parohia Parc Rahova 1. Sfânta Liturghie a fost oficiată în limbajul semnelor, iar cu sprijinul Reprezentanței Patriarhiei Române la locurile sfinte, cei din comunitate au primit daruri.

Părintele Ilie spune că locul lui este alături de aceste persoane și că nu își găsește împlinirea în altă parte.

Cum a început misiunea?

„Am slujit numai în social și este locul de unde nu o să plec niciodată”, precizează părintele. A fost preot la penitenciarul Rahova, apoi a fost alături de cei condamnați pe viață, a slujit la Casa de copii bolnavi de SIDA și la Așezământul persoanelor vârstnice de la Ciolpani.

Acolo a avut primul contact cu hipoacuzicii.

„Aveam trei persoane surde și mi-am dorit să pot comunica cu ei, dar era o prăpastie destul de mare între mine și atunci m-am înscris la un cursuri de limbaj mimico-gestual”.

„Îmi aduc aminte că în prima zi când am venit și i-am întrebat: Ce faceți (bătând cei doi pumni unul de celălalt – echivalentul în limbajul semnelor) s-au uitat la mine mirați. Nu știau semne, nu frecventaseră vreo școală, părinții îi învățaseră să scrie rudimentar. Atunci, una dintre femeile de acolo, Gica, mi-a scris pe o bucată de hârtie: Tu, bolnav? Eu am spus: Nu. Eu am învățat semene. La care mi-a spus: Noi nu semne”.

„Atunci a fost prima oară în viață când am realizat că atunci când vrei să iubești pe cineva, de fapt, trebuie să îl iei în brațe, să îl strângi tare și îți arată Dumnezeu o cale de a comunica, poate chiar și prin empatie”.

O nouă provocare

A făcut ascultare și, după 9 ani de slujire la Ciolpani, a plecat să păstorească pe cei surzi. I-a fost greu să se despartă de vârstnicii săi, precizează părintele.

„Pentru mine, de fapt, acolo era totul. Murisem cu fiecare bătrân pe care îl dusesem la groapă și, în același timp, înviasem cu fiecare asistat care venea și ocupa acel pat liber. Le cunoșteam fiecare poveste, încercam să le fac viața frumoasă, dar am făcut ascultare și am venit la comunitatea surzilor”.

Curând și-a dat seama că era în fața unei noi provocări. După prima liturghie, duminica următoare biserica a fost goală. Cei din comunitate aveau o reticență față de preotul trimis să-i păstorească.

Însă, prin dialog și fapte, părintele le-a arătat că are cele mai bune intenții.

„Le-am spus: Lăsați-mă să vă demonstrez că am venit cu toată sinceritatea și vreau să-mi asum cultura voastră. Încet, încet, în 9 ani de zile, a devenit o comunitate unită și am depășit foarte multe încercări”.

”Sunt un om bogat

Părintele Ilie spune că aceste persoane l-au făcut să mediteze mai mult asupra vieții în general și asupra misiunii sale.

„Mi-am dat seama că sunt un om bogat, ei nu pot vorbi, eu pot vorbi. În schimb pot să fiu vocea prelungită a dorințelor lor în fața tuturor problemelor cu care se confruntă zilnic”.

Comunitatea hipoacuzicilor este recunoscătoare Bisericii Ortodoxe Române pentru sprijinul acordat, spune părintele Ilie. Pentru că Biserica „s-a aplecat asupra necesităților acestora și astfel ei pot să cunoască Cuvântul lui Dumnezeu, pot să se spovedească, să primească Euharistia, să își boteze copiii, să participe la căsătoria lor și, mai ales, să înțeleagă ce se întâmplă în timpul slujbelor”.

„Ei înțeleg acum ce se întâmplă, ce vrea Dumnezeu de la ei, care este misiunea lor. Biserica Ortodoxă Română le-a oferit tocmai această posibilitate să-l cunoască pe Hristos și să lupte pentru un loc în Împărăția Cerurilor”.

Părintele Ilie a sfătuit ca noi, cei care nu avem astfel de probleme, să-i ajutăm acceptându-i cu dragoste. Și să le zâmbim. Iar atunci când le vorbim să o facem rar și clar, astfel încât ei să citească pe buze.

„Din păcate, în viața de zi cu zi, oamenii când ne văd că vorbim prin semne se dau la o parte ca și când am avea o boală care s-ar lua”.

Comunitatea surzilor din București a fost înființată în anul 1999, slujbele în limbaj mimico-gestual fiind oficiate într-o sală din cadrul Mănăstirii Radu Vodă. O perioadă comunitatea hipoacuzică din Capitală a participat la cultul divin public în Biserica „Sfântul Elefterie”-Vechi și în Biserica „Scaune”.

Foto credit: Raluca Ene/Basilica.ro

Sursa: Basilica.ro