Familia creștină și provocările ei astăzi

Familia creştină este greu încercată de crizele morale ale societăţii secularizate a timpurilor pe care le trăim. În rândurile următoare vom radiografia aspecte ale familiei creştine şi pe ce se bazează legătura dintre bărbat şi femeie în cadrul ei.

După învățătura Bisericii, familia este un așezământ dum­nezeiesc și temelia vieții de obște. Ea se întemeiază prin căsătorie, adică prin legătura dintre bărbat şi femeie, binecuvântată de Dumnezeu în faţa Sfântului Altar. Această legătură răsare din imboldul firesc sădit de Dumnezeu în om.

„De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Efes. 5, 31). Cea dintâi familie s-a întemeiat în rai: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Fac. 1, 27-28).

Deci familia are la bază unirea bărbatului cu femeia prin actul căsătoriei. În cele două relatări din Biblie despre crearea omului (Facerea 1, 27; 2, 21-24) femeia apare egala bărbatului. Potrivit Sfintei Scripturi, bărbatul şi femeia sunt creaţi împreună (Facerea 1, 27) şi, prin urmare, au în ei chipul lui Dumnezeu. De la început voia lui Dumnezeu a fost ca unirea dintre bărbat şi femeie în vederea procreaţiei (Facerea 1, 28) să fie exclusiv în cadrul căsătoriei monogame. În această idee, relatarea creării primului cuplu uman (Facerea 2, 21-24) propune căsătoria monogamă ca fiind singura ce corespunde voii lui Dumnezeu. Astfel, familia ­este o instituţie de origine divină, stabilită de la creaţie. Ea a fost constituită prin căsătorie, ale cărei principale caracteristici au fost, de la întemeiere, unitatea şi indisolubilitatea. Fiind instituită de Dumnezeu, familia are un caracter sacru.

Rod al iubirii lui Dumnezeu, omul (bărbat şi femeie) experiază această iubire în viaţa de familie în care se reflectă comuniunea de iubire ipostatică a Sfintei Treimi. Crearea omului, bărbat şi femeie, de către Dumnezeu, o numeşte Sfântul Ioan Gură de Aur „taină nespusă”.

Complementaritatea bărbat-femeie pe plan anatomofiziologic şi psihologic este un fapt de evidenţă incontestabilă şi o experienţă umană primordială şi definitorie pentru om. Convieţuirea bărbatului şi a femeii reprezintă cea mai veche instituţie în structura umanităţii.

Este un fapt bine-cunoscut că astăzi căsătoria trece printr-o criză. Acest lucru este adeverit de numărul mare de divorțuri, dar și de mulțimea de perechi care nici măcar nu ajung la căsătorie și divorț, pentru că trăiesc în concubinaj și nu găsesc nici o fericire și nici o bucurie în legăturile lor. O cauză serioasă a acestei crize este faptul că creștinii care se însoțesc prin unirea nunții nu trăiesc această unire că taină.

Mulți creștini, influențați de atmosfera seculară și atee a epocii noastre, foarte răspândită astăzi prin mass-media, percep căsătoria doar ca un eveniment, biologic sau socioeconomic. 

Dacă însă căsătoria rămâne un eveniment doar social, fără să devină „taină”, fără să intre în Biserică, cu alte cuvinte, fără să intre în această Împărăție a lui Dumnezeu și să se transfigureze, nu este cu putință să se salveze nici pe ea însăși și nici nu poate să-i mântuiască pe alții.

Prin Taina Nunții, mirele și mireasa se unesc unul cu altul în Hristos, ceea ce face unirea aceasta sfântă şi desăvârșită.

Sfântul Apostol Pavel aseamănă legătura soților cu legătura dintre Hristos și Biserică: „Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos și în Biserică” (Efeseni 5, 32).

Nunta, Taină a Bisericii, temeiul existenţei familiei creştine, este mărturia vieții creştine în relaţia bărbat-femeie sfinţită prin harul divin primit la Cununie.

Taina Nunţii este, după părintele Dumitru Stăniloae „un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care prin preot se împărtăşeşte harul Sfântului Duh unui bărbat şi unei femei care se unesc liber în căsătorie, care sfinţeşte şi înalţă legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică”.

Căsătoria, fiind un act al împlinirii vieţii omeneşti, trebuie să depăşească prin dimensiunea ei spirituală latura umană, umplând legătura conjugală de sfinţenia dată de harul dumnezeiesc, căci legătura tainică a cununiei nu are la bază dragostea pătimaşă, ci dragostea jertfelnică.

În contextul actual al epocii noastre, caracterizată prin schimbări socioculturale profunde, este necesar ca tinerele familii să conştientizeze faptul că viaţa lor împreună trebuie să depăşească necesitatea biologică şi simpla atracţie naturală pentru a intra în orizontul tainei lui Dumnezeu. Uniţi, în Biserică, prin Taina Cununiei, căminul lor trebuie să ­devină o „mică ­biserică” în care, prin credinţă, nădejde şi dragoste, ei dau mărturie despre iubirea jertfelnică a lui Hristos pentru lume, ca şi despre datoria lumii de a fi iubire ca răspuns la iubirea lui Hristos.

Numai o familie bazată pe iubire şi obiectivată pe iubirea lui Dumnezeu pentru lume va rezista. Legătura iubirii păstrează membrii familiei într-o adevărată unitate între ei şi împreună cu Dumnezeu. Iubirea sădită în sufletele noastre este o scânteie din nesfârşita iubire a lui Dumnezeu. Iubirea este adânca taină a lumii create de Dumnezeu din iubire.

Familia creştină, astăzi, trebuie să fie mărturisitoare a iubirii Preasfintei Treimi şi o icoană a iubirii nepătimaşe a protopărinţilor Adam şi Eva din rai.

Sursa: www.ziarullumina.ro