Istoricul Bisericii Domneşti de la Curtea Veche

Veche capitală a Ţării Româneşti, oraşul Bucureşti păstrează numeroase monumente de artă religioasă medievală, printre care o serie de biserici şi mănăstiri vechi începând din secolul al XVI-lea, de când oraşul a devenit reşedinţa statornică a voievozilor munteni.

Printre cele mai importante monumente de acest fel se găseau, în chip firesc, bisericile construite la vechea curte domnească (numită, după părăsirea ei, în 1775, «Curtea Veche»), lăcaşuri din «care se mai păstrează azi în fiinţă doar biserica Buna Vestire, numită în trecut «biserica domnească mare», sau «biserica de jos», spre a se deosebi de «biserica de sus», cu hramul Sf. Ioan Botezătorul, construită în sec. XVII şi demolată în secolul trecut.

În apropiere de Piaţa Unirii, peste drum de vestitul han al lui Manuc, se înalță silueta impunătoare a unei biserici despre care puțini trecători ştiu că este cea mai veche biserică din Bucureşti, că a fost lăcaş de închinăciune pentru mulţi din domnii Ţării Româneşti, că aici s-au rugat cu credinţă şi evlavie Mihai Viteazul, Matei Basarab, Şerban Cantacuzino, Sfântul Constantin Brâncoveanu şi alţi iluştri voievozi din veacurile XVI-XVIII. Biserica este o adevărată bijuterie a artei vechi româneşti, apreciată ca atare de toţi specialiştii.

Pentru datarea bisericii dispunem de mai multe ştiri. În pisania pusă de Ştefan vodă Cantacuzino deasupra uşii de intrare (şi care a înlocuit vechea pisanie din sec. XVI), se spune «Această sfântă şi dumnezeiască beserică, unde se cinsteşte hramul Blagoveştenia (Buna Vestire) preaslăvitei Născătoarii de Dumnezeu şi pururea Fecioarii Mariei, din temelia ei iastă zidită de bătrânul Mircea Vodă şi în urmă cu fiiu-său, Pătraşcu Vodă cu Radu şi Mircea cel Tânăr, o au înfrumuseţat şi o au zugrăvit. (Inscripţiile medievale ale României, vol. I, Oraşul Bucureşti, Buc., 1965, p. 245-246, care indică şi lucrările unde a mai fost publicată inscripţia, începând din 1862.)

Din textul pisaniei rezultă deci că biserica a fost zidită de Mircea Ciobanul, probabil în a doua domnie (1558-1559), fiind terminată şi zugrăvită de urmaşul său Petru cel Tânăr(1559-1568).

Cronica ţării - redactată la mijlocul sec. XVII pe baza unor însemnări mai vechi - afirmă şi ea că Mircea, Ciobanul ar fi făcut «biserica cea domnească din Bucureşti», unde a fost îngropat la 21 sept. 1569 (Istoria Ţării Româneşti, 1290-1690. Letopiseţul Cantacuzinesc, ed. C. Grecescu - D. Simonescu, Buc., 1960, p. 50.) dată acceptată în general pentru terminarea construcţiei lăcaşului.

Informaţiile din pisanie şi din cronică sunt confirmate de un document din 13 mai 1563, în care este amintită prima oară biserica domnească, de curând terminată (Documenta Romaniae Historica, seria B, vol. V, Buc., 1983, p. 292.)

Paternitatea lui Mircea Ciobanul asupra lăcaşului i-a fost recunoscută şi prin faptul că chipul său şi al doamnei Chiajna - apriga fiică a lui Petru Rareş şi soţia lui Mircea Vodă - se păstrează în tabloul votiv, aflat pe latura nordică a peretelui.

Trebuie să mai menţionăm şi faptul că - în aceeaşi perioadă cu biserica - Mircea Ciobanul a întreprins şi o serie de lucrări de refacere la, vechea reşedinţă domnească din Bucureşti, căreia îi lipsea la acea dată un lăcaş de rugăciune. «Consideraţiile privitoare la atribuirea rolului de ctitor al palatului voievodal lui Mircea Ciobanul şi urmaşilor săi imediaţi se bazează pe ştirile - privitoare la rămânerea sa aproape permanenţă la Bucureşti, pe studiul tipologic al vestigiilor şi pe inventarul arheologic surprins în situaţii stratigrafice certe» (Panait I. Panait, Curtea domnească din Bucureşti în secolul al XVI-lea («Buletinul Monumentelor istorice», 1973, nr. 2, p. 4). Ţinând seama de faptul că fundaţia noului edificiu al caselor domneşti porneşte dintr-un strat gros de cărbune şi pământ înroşit, care indică un mare incendiu, ca şi de acela că ultima monedă descoperită în săpături poartă data de 1553, s-a admis ipoteza că aceste case au fost construite după jaful, otoman din 28 februarie 1554 (C. C. Giurescu, Istoria Bucureştilor, p. 57). Biserica a fost construită probabil după terminarea casei domneşti, dar în legătură cu aceasta; aşa se explica faptul că uşa păstrată pe latura de est a casei voievodale corespunde axului bisericii Curţii («Buletinul Mon. istorice», 1973, nr. 2, p.9).

După construirea ei, noua curte domnească a devenit centrul economic al oraşului: pe lângă ea trecea Uliţa Mare (menţionată la 24 iulie 1587); în jurul şi în apropierea ei s-au aşezat meşteşugarii şi negustorii din capitală; uliţele unde s-au stabilit aceştia - numite mai târziu Blănari, Şelari, Mămulari, Boiangii, Bărbieri, Lipscani etc. - se găseau în preajma curţii domneşti; tot lângă curtea domnească exista şi «pazarul» (piaţa) oraşului, amintită prima oară la 13 mai 1563, în acelaşi document cu biserica domnească.

«Încă de la zidirea ei şi până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, istoria zbuciumată a acestei biserici se va împleti cu istoria curţii domneşti pentru care a fost construită. Vor suferi deopotrivă vitregia vremurilor şi vor cunoaşte aceleaşi nenumărate refaceri şi transformări, ca urmare a atâtor distrugeri întâmpinate» (Cristian Moisescu, op. cit., p. 5).

Pentru plasarea monumentului în contextul clădirilor curţii domneşti, este bine să precizăm de la început că «peretele de est al palatului voievodal se afla la numai 10 m faţă de intrarea în biserică. Aproximativ pe axul longitudinal al lăcaşului se păstrează, în zidul edificiului domnesc, culoarul de acces spre sala tronului şi apartamentele domneşti» (D. Almaş şi Panait I. Panait, Curtea Veche din Bucureşti Bucureşti, 1974, p. 95.), aceasta dovedind apropierea dintre casele domneşti şi biserică, unde accesul se făcea direct din palat.

Biserica era acoperită cu ţigle smălţuite, de culoare verde închis. În cursul săpăturilor arheologice executate în anul 1953 s-au găsit fragmente din aceste ţigle, înlăturate probabil la reparaţiile din vremea domniei lui Ştefan Cantacuzino. «Această învelitoare sclipitoare dădea monumentului, ale cărui faţade aveau cunoscuta podoabă de arcaturi şi panouri de cărămidă aparentă, un aspect policrom deosebit de bogat» (Bucureşti. Rezultatele săpăturilor arheologice şi ale cercetărilor istorice din anul 1953, Buc., 1954, p. 204). În această vreme biserica domnească era cea mai importantă construcţie religioasă din capitală.

Încercări de-a lungul vremii

De abia construită şi pictată, biserica Curţii Domneşti din Bucureşti a trecut printr-o grea încercare în timpul domniei lui Mihai Viteazul, când oştile lui Şinan Paşa au pârjolit Capitala Ţării Româneşti, în acest incendiu a fost arsă «până la temelie» biserica doamnei Maria, situată în apropierea bisericii Buna Vestire. Nu avem însă ştiri despre arderea acesteia din urmă, dar faptul că domnii de după Mihai Viteazul i-au făcut numeroase danii constituie o dovadă că biserica se afla în funcţie ca lăcaş de rugăciune al Curţii domneşti.

Lăcaşul a avut probabil de suferit de marea pradă a turcilor şi tătarilor care au pustiit oraşul Bucureşti. Într-un document din 13 iulie 1669 se arată că, în cursul acestor triste evenimente «fost-au pierit cărţile bisericii domneşti de răutăţi» (G. Potra, Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti, vol. I, Buc., 1961, p. 143).

Una din calamităţile cele mai de temut în trecut au fost incendiile, care s-au abătut adeseori şi asupra curţii domneşti; de pildă, în august 1712, în cursul unui incendiu, au ars acoperişul unei «perechi» de case a fiilor domnului, precum şi o altă «pereche» de case, mai mici, până la pământ. În februarie 1718, un alt mare incendiu pustieşte centrul oraşului, când ard şi clădirile din curtea domnească, scăpând numai «casele boltite», cum spune un cronicar contemporan ( N. Stoicescu, op. cit., p. 33). Nu ştim însă dacă aceste incendii au afectat şi biserica, ce nu este amintită în mărturiile invocate.

În decursul vremii biserica a fost locul de desfăşurare a multor ceremonii impresionante, în primul rând ceremonia ungerii domnilor Ţării Româneşti care-şi aveau reşedinţa în casele domneşti din apropiere şi a jurământului de credinţă depus aici de boieri şi slujitori (Vezi şi Panait I. Panait şi D. Almaş, op. cit, p. 98, care subliniază importanţa deosebită a bisericii pentru istoria Ţării Româneşti: «Mulţi dintre domnii ţării, până la Gheorghe Bibescu, au primit ungerea în scaunul bătrânilor Basarabi în acest locaş. Fiind biserica principală a Curţii, aici erau primiţi marii prelaţi ai ortodoxiei răsăritene, unii din solii popoarelor şi statelor vecine»)

Biserica a suferit o serie de transformări în vremea domniei lui Ştefan Cantacuzino (1714-1716), transformări menţionate în pisania aflată deasupra uşii de intrare. Iată textul: «Iară cănd a fost acum, în zilele blagocestivului şi creştinului domn, Io Ştefan Cantacuzino voevod, domniia sa, pentru podoaba acestii sfinte biserici, au deschis uşa fiind fost foarte strâmtă, făcând-o de piatră precum să vede şi o iau înfrumuseţat atăt pe dinlăuntru cu frumoase icoane şi podoabe, căt şi pe dinnafară precum să vede, întru slava, marelui şi atotţiitorului Dumnezeu şi întru pomenirea a lui, a părinţilor şi a moşilor lui, săvârşindu-se de lucrul ei la leat 7223 (1715), avgust 20» (Inscripţiile medievale ale României, I, Oraşul Bucureşti, p. 246) .

Din textul pisaniei rezultă că Ştefan Cantacuzino a făcut frumosul portal de la intrare, care a înlocuit o uşă mai strâmtă, a adăugat în interior unele icoane şi «podoabe» (e vorba de o nouă zugrăveală), şi a împodobit lăcaşul în exterior. După unele opinii, domnul a schimbat «cu totul aspectul faţadelor întregului monument. Acestea au fost îmbrăcate cu o tencuială albă, foarte îngrijit lucrată, împărţită Cu rosturi bizotate în panouri, imitând o faţadă din piatră de talie» (Bucureşti, Rezultatele săpăturilor arheologice, p. 204).

Meşterii domnului au demolat peretele masiv care despărţea până atunci naosul de pronaosul bisericii, înlocuindu-i cu trei arcade ce se sprijineau pe coloane de piatră. După cum arăta arhitectul Horia Teodoru - conducătorul restaurării din 1928-1935 - «în biserică se mai aflau cele patru coloane de piatră, frumos cioplite, pe care le pusese în 1715 Ştefan Cantacuzino, când dărâmase peretele masiv care despărţea până atunci naosul şi pronaosul. Aceste coloane nu sânt figurate în planul vechi, deşi avem probe că mai existau la acea dată, căci au fost doborâte numai mai târziu. Bucăţi din fusurile lor s-au găsit reîntrebuinţate în zidăria de umplutură a arcadelor de trecere dintre cele trei biserici, umplutură ce nu s-a făcut decât atunci când bisericile laterale nu mai existau» («Buletinul Comisiei Mon. istorice», 1943, p. 122)

În secolul XVIII - când mai exista o altă biserică în Curtea domnească - biserica veche a fost numită biserica «de jos». Ea este amintită cu diverse prilejuri, când aici s-au petrecut unele evenimente memorabile pentru oamenii acelor vremuri.

În acelaşi secol al XVIII-lea biserica a suferit şi alte modificări. Dintr-un document din 20 octombrie 1758 rezultă că vodă Constantin Mavrocordat mărise mult lăcaşul, adăugindu-i «două paraclise alăturea cu biserica cea mare» (G. Potra, Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti, I, p. 442).

După cum au dovedit cercetările arheologice efectuate cu prilejul restaurării monumentului, cele două capele laterale adăugate ctitoriei lui Mircea Ciobanul se aflau de-a lungul pronaosului şi naosului până la jumătatea absidelor laterale. Ele figurează şi în planul curţii domneşti din 1799 în care biserica are o formă mult lărgită pe laturile de nord şi sud; acesta este singurul document cartografic în care biserica este reprezentată împreună cu paraclisele.

După cum arăta arhitectul Horia Teodoru, «pe vremea aceea biserica Domnească avea trei altare, cum avea, după mai multe transformări, şi biserica domnească Sfântul Nicolae din Iași. Urmele catapetesmelor de zid ale celor două biserici laterale ne dovedesc îndeajuns prezenţa acestor altare. Cele trei biserici comunicau între ele prin deschideri arcate, practicate în groasele ziduri ale pronaosului bisericii lui Mircea Ciobanul» («Buletinul Com. Mon. istorice», 1943, p. 122).

Urmele zidurilor fostelor paraclise se văd şi astăzi în curtea bisericii, sub forma unor pavaje lângă temelii; se mai văd, de asemenea, locurile pe unde ele comunicau cu biserica.

Săpăturile arheologice din 1953, executate în interiorul celor două capele anexe ridicate de Constantin Mavrocordat pe laturile de nord şi de sud ale bisericii, «au arătat că pe latura de sud, sub fundaţia acestei capele, se află, spre vest şi spre sud, o fundaţie mai veche şi mai largă; care spre est indica un început de absidă mai puţin dezvoltată decît aceea a capelei de mai tîrziu».( Bucureşti. Rezultatele săpăturilor arheologice, p. 205) Problema acestei fundaţii mai vechi nu a fost lămurită de săpăturile din 1953.

Săpăturile efectuate în jurul bisericii au dovedit că cele două capele laterale ale lăcaşului, desfiinţate după incendiul din 1847, erau acoperite cu olane.

Cele două paraclise aveau preoţi separaţi, judecând după «odăjdiile ce le-au făcut măria sa domnul nostru, Io Constantin Nicolae voevod, pentru paraclise» (Acad. R. S. România, ms. 403, f. 10 - condica bisericii Curtea Veche din 1762)

Spre sfârşitul sec. XVIII unul din aceste paraclise (cel din dreapta) se afla în grija breslei bucătarilor din Bucureşti; într-o anafora a mitropolitului şi a marilor boieri către domn, din 10 iulie 1793, se spune că bucătarii «au arătat şi altă evlavie la sfînta biserică ot curtea gospod (— domnească) cea veche, că cu a lor cheltuială au împodobit un paraclis cu candele de argint şi alte trebuinţe, avînd şi un om tocmit şi orînduit de poarta grije a le aprinde totdeauna, cu untdelemn şi luminări de la dînşii, avînd şi tejghea cu lumînări, de ceară, care tot norodul cîţi merg la biserică cu înlesnire găsesc de cumpără şi aprind în sfîntă biserică; pentru care una ca aceasta bună orînduială şi noi găsim cu care ca să se urmeze după cum şi pînă acum» ( V. A. Urechia, Istoria românilor, V, p. 287. Vezi şi ibidem, VII, p. 121, unde se publică hrisovul breslei bucătarilor din 10 iulie 1797, în care se prevede că breasla avea în grija sa «paraclisul ce este din dreapta la biserica domnească ot Curtea Veche»).

După cum declara Alexandru Vodă Ipsilanti la 1775, «chiverniseala de viaţă» a preoţilor, diaconilor, dascălilor, cîntăreţilor şi grămăticilor mireni, de la bisericile domneşti de jos (Buna Vestire) şi de sus (Sf. Ioan Botezătorul) «totdeauna au fost din milele domnilor, după cum se adeverează din privileghiurile ce au din trecutele vremi de la cei mai dinainte răposaţi pravoslavnici domni care au stătut oblăduitori creştinescului acestui scaun» (Ibidem, II, p. 57). Într-adevăr, din numeroase documente ce ni s-au păstrat, rezultă că clerul şi personalul deservent al bisericilor domneşti s-a bucurat în decursul veacurilor de multă «milă» din partea domnilor Ţării Româneşti» care le-au acordat cu generozitate o serie de avantaje materiale, într-o vreme în care clerul avea numai venituri din slujbe.

Trebuie să arătăm că, faţă de clerul obişnuit din restul oraşelor şi satelor Ţării Româneşti, clerul şi personalul deservent al bisericilor domneşti de la Curtea Veche s-au bucurat de o situaţie privilegiată, beneficiind de numeroase scutiri de dări (într-o epocă în care fiscalitatea era principala greutate ce apăsa asupra locuitorilor), danii în bani de la domnie, ca şi de unele proprietăţi situate în jurul Curţii domneşti (moară pe Dâmboviţa şi locuri de prăvălii).

După desfiinţarea reşedinţei domneşti şi mutarea ei în noua curte de lângă Mănăstirea Mihai Vodă, în vremea domniei lui Alexandru Ipsilanti, Biserica Domnească a rămas singura clădire din complexul impresionant de construcţii de la Curtea Veche care va mai dăinui, deşi va trece prin încercări grele.

Biserica Domnească a ars la 28 august 1804, după cum rezultă dintr-o însemnare contemporană, în care se spune că incendiul — care a început pe strada Cavafilor şi a pârjolit centrul capitalei — «au apucat spre, puşcărie, arzînd iarăşi de rînd cu puşcăria și besericuţa puşcăriei, au ars şi toate casele i prăvăliile ce se făcuse de curînd în Curtea Domnească cea Veche şi Beserica Domnească; trecînd focul pănă la poarta de sus a Curţii Vechi Domneşti... Au ars şi podul de peste Dîmboviţa de la poarta de sus» (N. Iorga, Manuscriptele mănăstirii Cernica aflătoare azi la Academia Română, Buc. 1902, p. 20—21).

Nu ştim cât de mari au fost pagubele provocate de incendiu; după cum rezultă din catagrafia din 1810, biserica era în funcţiune şi în stare bună, ceea ce arată că stricăciunile nu au fost prea mari şi că au fost reparate până la data catagrafiei.

După desfiinţarea Curţii Vechi, importanţa bisericii domneşti a început să scadă, iar pe terenul fostei reşedinţe voievodale au început să apară numeroase alte construcţii care au înconjurat fosta biserică domnească, îndeosebi după ce acest teren a fost vândut la mezat la 1798—1799, de Constantin Vodă Hangerliu.

La 22 aprilie 1832 se constata că biserica domnească «cea din Curtea Veche» era «cu totul isterisită (— lipsită) de loc şi de chilii, încăt preoţii să află lăcuind prin case cu chirie, pre la depărtate locuri»; din acest motiv se hotărăşte să se construiască o «bina spre odihna bisericaşilor» la poartă de jos a fostei curţi domneşti (G. Potra, op. cit., II, p. 364.) unde biserica avea locuri dăruite de domnie.

Reparații și Restaurăr

Biserica nu era prea bine întreţinută. In primăvara anului 1835 se constata că „din pricina neţinerii în bună stare a învălitoarei de fier, s-au pricinuit simţitoare stricăciuni la zidurile şi la bolta bisericii» (Arh. St. Buc., Min. Instrucţiunii, dos. 8321/1835, f. 3). În acelaşi an s-au luat măsuri pentru „prefacerea învelitoarei” bisericii. Biserica fusese dezvelită de vînt încă din 1828, iar, din lipsă de venituri, nu putuse fi reparată (Arh. St. Buc., Biserica Curtea Veche, 1/40.)

Lăcaşul a ars parţial în cursul marelui incendiu care a mistuit centrul capitalei a 23 martie 1847. Incendiul nu a cauzat însă prea multe stricăciuni bisericii; dintr-un raport al eclesiarhului Visarion aflăm că biserica, «din dumnezeiasca pronie, şi a treia oară s-a mîntuit prin o deosebită minune de grozava ardere». (Într-un alt raport, prin care urmărea să obţină fonduri pentru reparaţii, acelaşi Visarion declara că «sfîntul locaş al catedralei Curţii Vechi se găseşte într-o stare foarte jalnică din pricina prăpădeniei focului», motiv pentru care Visarion a început reparaţiile încă din 1847 - Arh. St. Buc., Dep. Credinţei, «delă în privinţa sîvirşirii reparaţiei bisericii Curtea Veche»)

Întrucât pârjolul din 1847 a mistuit focarele de infecţie din jurul bisericii, Visarion cere domnului aprobarea pentru mărirea curţii lăcaşului, pe care Constantin vodă Hangerliu, «cel fără de inimă, a strîmtorat-o într-atîta, încît nici morţii nu mai au unde să se îngroape».

Lucrările de reparaţie au început chiar în 1847, după proiectul întocmit de arhitectul Iuncăr Belz, lucrările fiind săvârşite de polcovnicul Banov. Ele au fost întrerupte în timpul revoluţiei din 1848, fiind reluate în 1849, după devizul întocmit de arhitectul I. Schlatter. (Glasul Bisericii», 1957, nr. 10—11, p. 712—713.)

Lucrările executate după incendiul din 1847 au schimbat aspectul exterior al monumentului, care a devenit neo-gotic, stil la modă pe acea vreme, promovat de arhitecţii germani sau austrieci. N. Iorga a condamnat această «inconştienţă naivă» care ar fi nimicit «tot caracterul» vechii biserici domneşti (N. Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, ed. I-a, vol. II, p. 250. Şi alţi cercetător: au judecat cu multă asprime restaurarea lui Schlatter, care «nu a reuşit să redea monumentului trăsăturile esenţiale» - Panait I. Panait şi ,D. Almaş, op. cit., p. 97. Acesta va fi motivul pentru care biserica va fi din nou restaurată în secolul nostru ). «Fără a ţine seama de stilul vechi, biserica a fost îmbrăcată de sus pînă jos cu un decor de tencuială, la modă în vremea aceea (Horia Teodoru, în vol. închinare lui N. Iorga, Cluj, 1931, p. 398).

S-a făcut o nouă turlă de zid, s-a adăugat un mic pridvor în faţa intrării, ferestrele au fost mult mărite, au fost micşorate proscomidia şi diaconiconul etc. Cornişa monumentului, executată din cărămidă în dinţi de fierăstrău, a fost desfiinţată. Cu prilejul săpăturilor din 1953, în stratul de dărîmături ale anexelor laterale, desfiinţate cupă 1847, s-au găsit numeroase fragmente din astfel de cărămizi.

Arhitectul lui Ştirbei Vodă a demolat capelele adăugate bisericii, pe laturile de sud şi nord, în secolul al XVIII-lea, distrugând şi contraforţii; alături de contraforţii distruşi a ridicat nişte pilaştri mai puţin proeminenţi şi fără legătură constructivă cu vechea zidărie, de care, erau prinşi cu nişte scoabe de fier. Tot atunci au fost închise trecerile laterale către cele două paraclise desfiinţate.

A fost refăcut categumenul pentru cor, adosat peretelui de vest al bisericii, «căruia i s-au pus puternice grinzi de stejar, în lungime de 4 stînjeni şi i s-au făcut o scară rotundă ce ducea sus la categumen, cu 30 de trepte». Cafasul — desfiinţat ulterior — era sprijinit pe doi stâlpi de lemn, ale căror urme sunt marcate în actuala pardoseală prin câte o mică lespede pătrată.

A fost refăcută pardoseală bisericii din 110 scînduri de stejar.

Va trebui să subliniem faptul că la biserica Curtea Veche transformările executate de Schlatter nu au fost atât de profunde încât să pericliteze monumentul; ele au fost mai mult de suprafaţă decât de structură.

Întrucît fresca din 1715 era în bună parte distrusă de incendiu, s-a hotărât pictarea din nou a bisericii, operaţie pentru care a fost angajat profesorul C. Lecca cu suma de 600 galbeni. Domnul a acceptat propunerea Departamentului Credinţei, cu rezoluţia «primit pentru consideraţia că Leca este, într-adevăr, artist» («Glasul Bisericii», 1957, nr. 10—11, p. 714)

După incendiu s-au refăcut şi parte din mobilierul bisericii, - precum şi tâmpla; pentru «săparea catapetesmei, a două iconostase şi a unui jeţ domnesc a fost angajat cunoscutul sculptor Babic, iar ca poleitor meşterul Dragomir, «care va polei toate acestea cu aurul de cea mai bună calitate».

După ce toate lucrările au fost încheiate, la 22 martie 1852 a avut loc tîrnosirea bisericii, cu care prilej a fost pusă următoarea pisanie, scrisă pe tablă de zinc (în 1953 inscripţia a fost montată pe peretele interior de la intrarea bisericii): «Această catedrală cu hramul Bunei Vestirea Prea Curatei Născătoarei de Dumnezeu, la arderea Capitalei din 1847 martie 23, fiind vătămată şi de vechimea ei, s-a început a se preînoi în zilele prea înălţatului domn George D. Bibescu, iar în 1852 martie, s-a săvârşit şi s-a împodobit din porunca prea înălţatului domn Barbu Dimitrie Ştirbei vvd, mitropolit ţării fiind Prea Sfinţia Sa părintele Nifon, iar ecleziarh bisericesc si ostenitor la preînoirea ei a fost smeritul Visarion arhimandrit. Zugrăvirea s-a lucrat de profesorul de desen Constantin Leca» (deci de Lecca singur, nu împreună cu Mişu Popp, cum susţin unii autori).

După incendiul care a mistuit atât biserica, cât şi prăvăliile din jurul acesteia, arhimandritul Visarion a căutat să lărgească locul bisericii, unde avea de gând să ridice unele construcţii. În jalba adresată de el domnului ţării se cerea ca «locurile de la colţul uliţii Căldărarilor, în lung până la paraclis şi uliţa înfundată a Curţii Vechi, iar în curmeziş de la podul Curţii Vecfii pînă la uliţa Covacilor, cîte se află, să nu se vîndă nici să' se facă. schimb sau. să se cuprindă de clădirii ci să rămînă pe seama bisericii catedrale, precum : pentru facerea clopotniţei lăcuinţelor clerului şi pentru zidirea aşezămîntului coral şi a altor, acareturi; 'care să producă folos şi podoabă, iar nu strîmtorare şi necinste sfîntului locaş» (Arh. St. Buc., Biserica Curtea Veche, 1/66.)

În fotografia datorată lui Angerer din 1856, biserica 'apare tencuită şi văruită în alb, acoperită cu tablă, avînd pe laturi cîte trei ferestre înalte, o altă fereastră fiind tăiată pe absida altarului; Sub cornişă apare un motiv ce reproduce decoraţia bazei ancadramentelor de la ferestre. Turla este greoaie, avînd un plan exagonal, baza ei fiind însă patrulateră. În faţa bisericii se profilează o clădire scundă, deasupra căreia se înalţă clopotniţa. întreaga veche ctitorie voievodală este înconjurată cu gard din uluci, care o separa de piaţa Sf. Anton, inundată de căruţe, tarabe, ţărani cu mărfuri întinse pe jos, cumpărători (Panait I. Panait şi D. Almaş, op. cit., p. 97.)

Nu ştim dacă lăcaşul a mai suferit unele reparaţii după restaurarea sa la 1847— 1852; el şi-a păstrat aspectul neogotic până la începutul secolului nostru, când vechea biserică domnească şi-a recăpătat treptat frumoasa sa înfăţişare de odinioară şi a redevenit — prin grija Comisiei Monumentelor Istorice — unul din cele mai valoroase monumente religioase din capitală;

Prima restaurare a bisericii a fost începută în 1914 de arhitectul Gh. Lupu, cu care prilej a fost demolată turla adăugată în sec. XIX. Lucrările de restaurare au fost întrerupte din cauza primului război mondial, când capitala ţării a fost ocupată vremelnic de trupele germane.

O nouă restaurare a fost executată în anii 1928—1935 de arhitectul Horia Teodora, care a redus planul iniţial, a subliniat mai pregnant elementele decorative şi a marcat eşantioanele picturii vechi.

Aceste lucrări de restaurare — supravegheate de ilustrul istoric Nicolae Iorga — -au avut marele merit de a fi redat monumentului aproape în totul înfăţişarea şi străin lucirea de la început. Adăugirile şi transformările succesive făcute bisericii, mai ales cele de la mijlocul secolului al XIX-lea, i-au schimbat atât de mult vechiul aspect, încât restaurarea a fost deosebit de dificilă.

Datorită sondajelor făcute în zidărie, precum şi în urma săpăturilor de cercetare efectuate în jurul bisericii, au putut fi determinate atât dispoziţia generală a planului iniţial, cât şi acele elemente constructive şi decorative dispărute, care dădeau bisericii o notă de originalitate.

Soclul, succesiunea de ocniţe de la partea superioară, contraforturile, cornişa, acoperişul şi turla au căpătat forma şi frumuseţea lor iniţială. Cele mai multe din adăugirile străine arhitecturii originale, făcute de-a lungul veacurilor, au fost îndepărtate. Astfel, a fost desfăcut stratul gros de tencuială de factură neogotică care acoperea faţadele, dându-se la iveală parametrul bisericii din secolul al XVI-lea. Zidurile unor construcţii care nu au mai fost refăcute, ca acelea ale micului pridvor care adăpostea intrarea, ale celor două paraclise ce încadrau pronaosul (şi naosul — n.a.) sau ale celor două anexe ale altarului, au fost marcate la nivelul solului pentru a li se cunoaşte forma şi locul unde se aflau.

Din decorul hibrid al refacerilor de la mijlocul secolului trecut, datorită faptului că, la data restaurării, nu se. cunoştea forma iniţială a ferestrelor, au fost păstrate doar cadrele din piatră cu grile metalice, care prezintă însă dezavantajul că tulbură oarecum aspectul echilibrat al faţadelor»( Cristian Moisescu, Biserica Curtea Veche, p. 21—22.)

Pentru a crea un cadru corespunzător, restauratorul a construit o nouă clopotniţă şi cele două corpuri de clădiri ale casei parohiale, înălţate din cărămidă aparentă pentru a cadra cu biserica.

După cutremurul din 1977, biserica a fost reparată din nou; s-a consolidat turla şi clopotniţa, s-a reînnoit în parte portalul şi s-au schimbat treptele de la intrare.

La interior, a fost restaurată pictura din 1852 a lui C, Lecca de pictoriţa Virginia. Videa, care a pictat din nou şi turla. A fost construit un cafas pentru cor, s-au înlocuit stranele, biserica şi altarul au fost împodobite cu lambriuri.

Lucrările au fost finalizate la sfârşitul anului 1982.

Slujba sfinţirii lucrărilor de reînnoire şi restaurare a bisericii a avut loc în ziua de 17 ianuarie 1983 — prăznuirea numelui sfântului Antonie cel Mare, al doilea patron al sfântului lăcaş de către P.S. Episcop Roman lalomiţeanul, vicarul Arhiepiscopiei Bucureştilor, în fruntea unui sobor de preoţi şi diaconi.

În amintirea acestor frumoase realizări, care au redat venerabilului lăcaş de închinăciune - strălucirea cuvenită unei ctitorii voievodale şi unui monument de mare valoare ai arhitecturii religioase medievale româneşti, s-a montat o placă pe peretele din spatele cafasului în care se relatează lucrările executate.

În anul 2006 a fost schimbată piatra Sfintei Mese şi s-a executat uşa exterioară la Sfântul Altar. Apoi, în anul 2007 a fost restaurată pictura bisericii. Catapeteasma a fost restaurată în anul 2008, an în care Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române i-a acordat Bisericii Sf. Anton Curtea Veche demnitatea de Paraclis Patriarhal. În anul 2009 lăcaşul de cult a fost dotat cu mobilier nou şi s-a realizat muzeul parohial care a fost sfinţit de Patriarhul României în data de 2 februarie 2010. Acesta este primul muzeu parohial din București. În anul 2009, la Sărbătoarea Sf. Antonie cel Mare, 17 ianuarie, au fost marcați cei 450 de ani de existenţă ai sfântului lăcaș prin lansarea volumului aniversar Biserica Buna Vestire Sf. Antonie cel Mare « Curtea Veche »

La sărbătoarea Bunei Vestiri din anul 2011 a fost lansat DVD-ul realizat de Trinitas TV Biserica Domnească 'Sfântul Antonie' Curtea Veche.

În cursul anului 2010 și începutul anului 2011 s-a realizat lucrarea de refacere exterioară a bisericii, apoi în continuarea anului 2011 au început ample lucrări de consolidare şi refacere a clopotniţei, anexelor ei, dar şi refacerea exterioară a muzeului parohial. Lucrările la muzeul parohial s-au încheiat în 2012, iar celelalte continuă.

Descrierea bisericii

Deşi biserica a suferit numeroase schimbări şi adaosuri în decursul vremii — «sub această îmbrăcăminte... s-au putut găsi mai toate elementele originale de care s-a ţinut seama în cursul lucrărilor de restaurare întreprinse de Comisiunea Monumentelor istorice» (Horia Teodoru, în vol. Închinare Iui N. Iorga, Cluj, 1931, p. 398.)

«Ceea ce a contribuit în mare măsură la renumele bisericii Curtea Veche, în afara semnificaţiei sale deosebite de lăcaş de rugăciune al curţii domneşti, a fost fără îndoială, arhitectura sa»; prin elementele noi folosite în construcţia sa, biserica are o semnificaţie deosebită pentru evoluţia arhitecturii munteneşti (Cristian Moisescu, op. cit., p. 18, lucrarea utilizată la descrierea bisericii)

Intrarea în biserică se face pe sub portalul impunător, aflat în axul faţadei de vest, creaţie a cioplitorilor în piatră din 1715, formaţi în vremea de puternică înflorire cultural-artistică cunoscută sub numele de epoca brîncovenească.

Destinată a fi biserica curţii domneşti şi necropola familiei ctitorului, lăcaşul are dimensiuni destul de mari, în exterior lungimea măsoară 25 de m, iar lăţimea 9 m, în dreptul altarului şi 14 m, în dreptul absidelor.

Interiorul bisericii respectă distribuţia caracteristică planului triconc aşa cum a fost el materializat în secolul al XIV-lea la biserica mănăstirii Cozia, în care pronaosul este acoperit cu o boltă cilindrică, iar naosul încununat cu o turlă.

Pronaosul, spaţios, de formă aproape pătrată, era luminat de două ferestre înguste, ulterior mărite, care străpung pereţii laterali dinspre nord şi sud : este acoperit cu o .boltă semicilindrică, dispusă în sens longitudinal. Acest sistem de boltire face necesară apariţia unui fronton semicircular, pe faţada vestică, asemănător celui de la biserica mănăstirii Cozia.

Trecerea din pronaos se făcea iniţial — ca la toate bisericile vechi — printr-un gol practicat în zidul gros care despărţea cele două încăperi. La restaurarea din 1928—1935, în noua pardoseală din piatră de Bampotoc, au fost marcate cu plăci de marmură atât locul zidului despărţitor, cât şi locul coloanelor centrale ale arcadelor, adăugate de Ştefan vodă Cantacuzino la 1715 şi desfiinţate în urma lucrărilor de renovaţie de la mijlocul secolului trecui. Două din aceste coloane, frumos sculptate, sunt adosate în perete la locul unde se aflau în 1715.

În prezent naosul şi pronaosul formează o singură mare încăpere, sporind astei impresia de monumentalitate a interiorului bisericii.

Ceea ce caracterizează acest tip de biserică cu planul triconc este structura naosului, acoperit cu o boltă semicilindrică unitară, întreruptă în dreptul absidelor laterale de o turlă.

Pentru a mări spaţiul 'în interior, în pereţii laterali sunt adâncite patru firide laterale, terminate în arc. Prin intermediul pandantivelor, la partea 'superioară a spaţiului central, se obţine posibilitatea de trecere de la planul pătrat la planul circular al tamburului refăcut al turlei, ridicat în exterior pe o bază scundă de secţiune parata, luminat de 12 ferestre înalte şi înguste.

Partea dinspre răsărit, despărţită de naos printr-o catapeteasmă de lemn, se compune dintr-o absidă mare de formă semicirculară, care este altarul, şi din două aici încăperi dreptunghiulare adiacente — proscomidia şi diaconiconul, care erau mult mai mari în sec. XVIII—XIX — acoperite cu câte o boltă semicilindrică.

Separate prin ziduri groase de altarul cu care comunică, aceste două anexe mai scunde decât înălţimea bisericii — după modelul bisericii Sfântul Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş — se prezintă ca două încăperi distincte; întrucît au fost demolate să refăcute, zidurile lor actuale sunt noi, ridicate pe urmele fundaţiilor vechi, descoperite cu prilejul restaurării din 1928—1935.

Cu prilejul efectuării săpăturilor arheologice au fost descoperite, în pronaos, trei cavouri boltite, construite din zidărie de cărămidă, toate profanate la o dată necunoscută. Cavoul mare din dreapta pare a fi aparţinut lui Mircea vodă Ciobanul, despre care ştim că a fost îngropat în biserica domnească din Bucureşti în anul 1510. Locul acestor morminte a fost marcat în pardoseală cu dale de marmură albă în care sunt încastrate fâşii de granit care indică dimensiunile.

Trecând acum la exteriorul bisericii, vom prezenta decoraţia acesteia şi contraforţii existenţi la biserica din secolul al XVI-lea, care o deosebesc de toate celelalte biserici ridicate în Ţara Românească în această epoca.

«Elementul cel mai neaşteptat» dat la iveală cu prilejul lucrărilor de restaurare din 1928—1930 au fost cei 5 contraforţi pe care-i avea biserica lui Mircea Ciobanul (Horia Teodoru, Contraforţi la o biserică muntenească din secolul al XVI- lea, în vol. închinare lui N. Iorga, Cluj, 1931, p. 398—401). Doi din aceşti contraforţi susţineau proscomidia şi diaconiconul, alţi doi naosul, iar al cincilea — mult mai jos decât celelalte — proptea, ca şi în Moldova, absida altarului, sub fereastra din axul mare al bisericii.

«Alături de friza de ocniţe de la partea superioară a clădirii, folosirea contraforturilor apare ca o primă manifestare in Ţara Românească a influenţei arhitecturii Moldovei, de unde venise însăşi soţia ctitorului, apriga doamnă Chiajna, fiica lui Petru Rareş».

Din cele cinci contraforturi descoperite au fost refăcute numai trei, şi anume cel de pe latura de sud a naosului şi cele ale proscomidiei şi diaconiconului, celelalte două fiind acoperite cu o lespede de piatră, lăsând să se vadă urma acestora care se ridică mult pe perete, fără a li se putea determina cu precizie înălţimea, precum şi faptul că au fost zidite odată cu întreaga construcţie (Cristian Moisescu, op. cit., p. 20—21).

Arhitectura exterioară dovedeşte preocuparea meşterilor care au conceput-o de a realiza o plastică monumentală expresivă.

Procedeul folosit în decorarea faţadelor, alcătuit din fâşii alternative ele cărămidă aparentă şi tencuială, a fost utilizat, se pare, pentru prima oară în Ţara Românească la biserica mănăstirii Valea, din judeţul Argeş, ctitorită de Radu vodă Paisie la 1537 şi zugrăvită de urmaşul său Mircea Ciobanul, ctitorul bisericii curţii domneşti din Bucureşti. La biserica Curtea Veche fâşiile aparente sunt formate numai din trei şiruri de cărămizi, iar zonele tencuite, împărţite la fel în panouri de formă dreptunghiulară,' sunt aşternute pe cărămizi dispuse mai retras de la faţa zidului, încât cele tencuite rămân la acelaşi nivel cu rândurile de cărămidă aparentă. Se încearcă astfel ca faţadele să - capete aspectul unei zidării mixte din' cărămidă şi piatră.

Această decoraţie imită de fapt, într-o formă nouă, un vechi sistem de construcţie roman, preluat apoi de arhitectura bizantină şi utilizat la noi de paramentul bisericilor Sf. Nicolae Domnesc şi Sîn Nicoară din Curtea de Argeş. Dar, în timp ce la Argeş şi la prototipurile sale alternarea pietrei cu cărămida avea în primul rând un rol constructiv de a asigura o uniformizare a tasărilor, la monumentele din secolul al XVI-lea alternarea cărămizilor cu tencuiala avea un simplu rost decorativ.

În afară de aceasta, trebuie să mai subliniem la faţadă atât tehnica îngrijită a zidăriei, cât mai ales frumuseţea profilelor soclului şi cornişei, unde au fost folosite cărămizi de fabricaţie specială.

Un alt element caracteristic pentru decoraţia exterioară a faţadelor este sublinierea părţii superioare a monumentului cu o friză de ocniţe, frumos arcuite, având arhivoltele construite din cărămizi şi aşezate pe muchie, marcate la rândul lor de alte cărămizi, puse pe lat, ce urmăresc forma ocniţelor.

Valoarea deosebită a decoraţiei exterioare a fost subliniată şi de arhitectul Grigore Ionescu: «Prin introducerea unui şir de ocniţe aşezate sub cornişă şi mai ales prin întrebuinţarea la zidirea soclului şi a cornişei, a cărămizilor profilate de fabricaţie specială, (biserica) Curtea Veche se evidenţiază net şi reprezintă un progres însemnat iată de biserica de la Valea, ale cărei faţade, fără profile nici suprafeţe acuzate «de intrânduri sau ieşinduri, ne înfăţişează stadiul primar ai acestui fel de decor, sortit să aibă una din cele mai interesante evoluţii în arhitectura românească» (Grigore Ionescu, Istoria arhitecturii în România, I, Buc., 1963, p. 380)

«Prin decorarea faţadelor cu un rînd de ocniţe aşezate sub cornişe, prin folosirea contrafortului, cum şi prin introducerea cărămizilor profilate de fabricaţie specială la zidăria soclului şi a cornişei, această biserică aduce în arhitectura vremii o notă nouă şi originală, rămînînd peste secole simbolul unui efort constructiv remarcabil, într-o perioadă de grea cumpănă pentru poporul nostru» (Cristian Moisescu, op. cit. p. 30)

Acoperişul — care a avut iniţial, ca şi la biserica domnească din Târgovişte, o învelitoare de ceramică smălţuită — urmăreşte întocmai liniile unduitoare ale bolţilor, sporind, astfel, farmecul şi armonia construcţiei.

Precum se ştie, în vremea domniei lui Constantin Brîncoveanu, cât şi a urmaşului său Ştefan Cantacuzino, unele clădiri, mai vechi au fost îmbrăcate într-o formă nouă, adăugându-li-se o decoraţie folosită frecvent în această perioadă. Utilizând repertoriul de motive întâlnit curent în epoca brâncovenească, cum sunt capitelurile corintiene, motivele florale şi vegetale care decorează câmpul pilaştrilor şi al cornişei sau motivele figurative, cum sunt capetele de îngeri aflate imediat deasupra intrării, portalul' este considerat drept «un element de o reală valoare artistică ce se încadrează armonios în vechea arhitectură a monumentului» (Ibidem, p. 23—24. 41.)

În încheierea acestei descrieri, se mai cuvine să amintim că toţi specialiştii are au cercetat monumentul au subliniat valoarea sa cu totul deosebită pentru evoluţia arhitecturii medievale româneşti.

«În întregul ei, - biserica Curtea Veche este un exemplu remarcabil de logică instructivă şi de juste formule decorative aplicate unui material puţin pretenţios, maleabil şi destul de durabil, cum este cărămida. Este cazul să subliniem în mod deosebit tehnica îngrijită şi frumuseţea profilelor soclului şi a cornişei, a firidelor turlei, precum şi echilibrul just care există între diferitele părţi componente ale monumentului» (Grigore Ionescu, op. cit., p. 380)

«Echilibrul judicios al volumelor, zvelteţea şi tendinţa de înălţare imprimă acestui monument un aer de eleganţă, iar proporţiile armonioase între diferitele părţi componente îi dau un farmec deosebit» (Cristian Moisescu, op. cit:, p. 19)

Din punct de vedere arhitectonic, construcţia a. devenit în scurt timp un prototip pentru lăcaşurile ridicate în Bucureşti sau în ţară» (Panait I. Panait şi D. Almaş, op. cit!, p. 98.)

Biserica a fost pictată de trei ori. Din prima frescă, executată, cum spune pisania. din porunca fiilor lui Mircea Ciobanul, se mai păstrează fragmente în partea superioară a peretelui de sud al proscomidiei; ele sunt însă destul de greu de descifrat.

Din cea de-a doua frescă — executată în vremea domniei lui Ştefan Cantacuzino se conservă câteva fragmente, descoperite cu prilejul restaurării din 1928—1935 şi montate în nişele din dreapta şi din stânga intrării.

De o deosebită preţuire s-a bucurat la vremea sa pictura executată de C. Lecca, profesor de desen la gimnaziul Sf. Sava. După cum declara un martor la sfinţirea lăcaşului, «şi mai cu deosebire pictura ce s-au lucrat de d-1 pitarul C. Lecca, profesorul de desemn, a făcut să fie admirată de toţi privitorii, chiar de cei de un gust pretenţios, incit, după hotărîrea comună, asemenea frumuseţe mai că n-are nici o biserică din capitala noastră» («Vestitorul românesc», 1852, p. 97. Subliniem faptul ca Lecca singur a făcut pictura bisericii, nu împreună cu Mişu Popp, aşa cum a apărut în numeroase lucrări)

După cum au arătat însă specialiştii, «Lecca şi Tăttărăscu poartă răspunderea unui stil în contradicţie cu tradiţia naţională; în contradicţie cu condiţiile climaterice, în contradicţie cu rolul picturii religioase la noi, care devine astfel un ornament occidental ilogic şi foarte fragil, pe zidurile unei clădiri de tradiţie bizantină» (G. Oprescu. Pictura românească în secolul al XIX-lea, Buc., 1937, p. 108)

După opinia specialiştilor, pictura nu depăşeşte limitele unui stil neoclasic corect şi rămâne la un nivel artistic mediocru. Decoraţia murală are însă meritul de a încerca- umanizare a figurilor reprezentate, îndepărtându-se de la canoanele tradiţiei bizantine; ea nu se remarcă însă prin calităţi deosebite de concepţie sau colorit.

Dintre marile panouri pictate distingem, pe peretele dinspre vest al pronaosului, tabloul votiv reprezentând portretele principalilor ctitori, pe Mircea Ciobanul şi Doamna Chiajna, în stânga intrării, şi pe Ştefan Cantacuzino cu doamna Păuna, în dreapta. Trataţi în manieră medievală, atît în fizionomie cît şi în redarea detaliilor de costum, aceste portrete au fost. Fară îndoială, inspirate din pictura de la 1715, peste care probabil se suprapun.

Tîmpla din lemn aurit, «săpată» de sculptorul Babic la mijlocul secolului trecut, de oarecare interes artistic respectă principiul repartizării scenelor în registre cel al icoanelor împărăteşti, al icoanelor praznicare şi al apostolilor, având în centru pe Hristos. In decoraţie se remarcă o tratare în volume mai ample ă lemnului şi,folosirea unor motive vegetale sau antropomorfe cum âr fi struguri sau capete de îngeri, care amintesc tâmplele din lemn sculptate ale epocii brâncoveneşti.

Dintre icoanele ce le cuprinde, pictate o dată cu restul bisericii la 1852, reţine atenţia a noua icoană din registrul inferior al prăznicarelor, singura păstrată din cele care împodobeau catapeteasma făcută în timpul domniei lui Ştefan Cantacuzino, reprezentând una din scenele cu sensul cel mai simbolic din întreaga 'mistică ortodoxă, arătarea celor trei îngeri ai lui Avraam la stejarul de la Mamvri (Cristian Moisescu, op. cit., p. 28—29.)

Obiecte de cult, cărţi vechi.

Ca fosta biserică a curţii domneşti, acest lăcaş a fost înzestrat cu preţioase odoare de către domnii care s-au perindat la tronul Ţării Româneşti şi şi-au avut reşedinţa la Curtea Veche; nestatornicia vremurilor, invaziile, jafurile sau incendiile au făcut însă ca ele să nu ajungă până la noi.

Dintre odoarele păstrate în inventarul bisericii, prezintă interes două ripide de argint, un potir de metal şi un artofor de argint, având formă de biserică, toate dăruite în anul 1800 de Alexandru Constantin Moruzi voevod (1793—1796; 1799—1801), după cum reiese din iniţialele Al. Ks. Mrz. Vv., imprimate alături de stema ţării, pe fiecare din obiectele amintite (aflate acum în micul muzeu al bisericii).

Se mai păstrează, de asemenea, o tavă rotundă de argint pentru anafură, frumos cizelată cu ornamente florale pe contur, având în relief pe cei patru evanghelişti. În mijlocul tăvii imprimate stema ţării, iniţialele donatorului Constantin Ipsilanti voievod (1802—1807) şi anul 1806, când a fost dăruită bisericii.

După anul 2008 s-a recuperat de la autoritățile Statului o anaforniță de argint din timpul Sfântului domnitor Constantin Brâncoveanu confiscată în timpul regimului comunist care se constituie în cel mai vechi obiect al muzeului parohial de la Curtea Veche.

Zestrea de odoare şi vestminte a sporit, mult în perioada de după 1844, când ieromonahul Visarion a adus numeroase astfel de obiecte din Rusia, dintre care amintim o sfită şi un stihar de catifea roşie, două perechi de rucaviţe, un epitrahil, două stihare preoţeşti, un vas de argint poleit cu aur (tiplota), o evanghelie «îmbrăcată cu tablă de argint poleită cu aur şi cu chipuri de amalt», un «sicriu» ( — chivot) de argint aurit pentru păstrarea moaştelor etc. (Glasul Bisericii», 1957, nr. 10—11, p. 709—710)

După incendiul din 1847, s-au achiziţionat noi odoare, în devizul de reparaţii ale bisericii se prevede şi procurarea unui epitaf cusut cu aur, o cădelniţă de argint, un policandru, candele, icoane ale praznicelor zugrăvite pe aramă, toate valorând 20.670 lei; mare parte din acestea au fost aduse din Rusia.

Biserica dispunea de numeroase obiecte de cult (argintăria bisericii): o cutie pentru sfânta împărtăşanie în formă de biserică; 6 candele mici şi 6 mai mari, 4 discopotire «cu tacâmul lor», două cădelniţe etc., precum şi: o pereche cununii de argint, o cruce mare poleită de argint, «foarte vechi», un chivot de argint, o linguriţă de argint poleită cu aur.

Dintre obiectele mai vechi şi preţioase, amintim două icoane de argint masiv, aflate în pronaosul bisericii. Pe icoana masivă a Bunei Vestiri se află inscripţia: «Această sf. icoană s-a făcut .din argintul bisericii, iar costul lucrului şi al argintului s-a dat de d-lui Theodorache Dobrovici, soţia Zamfira şi fiii, prin stăruinţa preot superior Spiridon Bădescu. Anul 1868, aprilie 20».

Icoana reprezentând pe Sfinţii Arhangheli are următoarea inscripţie : «Dar al lui Mihail Califarovi executată de fratele său Nicolae, 1870 martie»

Cât priveşte cărţile, la 1861 sunt înregistrate o Evanghelie veche îmbrăcată în catifea albastră, cu tăblii de argint, colţurile fiind poleite cu aur şi o alta îmbrăcată peste tot cu argint, poleită cu aur şi cu smalţuri.

Înainte de a fi predate Patrimoniului Cultural Naţional, biserica avea numeroase cărţi vechi: Evanghelie grecească, 1803; Ohtoih, Buda, 1811; Triod, 1816; 10 Mineie, 1831—1832; Liturghier, 1833; două Mineie, 1835; Ceaslov, 1835; Apostol şi Ohtoih, 1836; două Mineie, 1850 şi alte cărţi mai noi.

Referitor la păstrarea și valorificarea istoriei unui sfânt lăcaș definitoriu pentru Capitala noastră, Cristian Moisescu arată că cel care, cu dragoste pentru vechea noastră artă, îşi va lua osteneala să cerceteze acest preţios monument va afla în zidurile sale nu numai mărturia unui trecut plin de zbucium şi frământare, dar şi dovada migalei şi priceperii meşterilor care l-au ridicat şi împodobit, al căror nume nu-l vom cunoaşte poate niciodată.