Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române s-a aflat pe 7 ianuarie 2014, la sărbătoarea Soborului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul în mijlocul credincioşilor prezenţi la Biserica Icoanei din Bucureşti care şi-a sărbătorit ocrotitorul spiritual.
Patriarhul României a rostit un cuvânt de învăţătură în care a vorbit despre virtuţile Sfântului arătând că Sfântul Ioan Botezătorul se formează în şcoala pustiei, a rugăciunii, a postului. Purta o haină aspră de păr de cămilă, era încins cu o curea şi petrecea viaţa mai mult în rugăciune şi în post. La vârsta de 30 de ani a fost trimis de Dumnezeu să propovăduiască pocăinţa în părţile Iordanului, în pustia Iordanului. Şi aşa el chema pe toţi la pocăinţă şi au venit din toate părţile Iudeii şi din Ierusalim mulţi oameni care ascultau predica şi apoi se botezau cu botezul pocăinţei care era o pregătire pentru botezul lui Hristos, pentru botezul creştin.
De asemenea, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române a evidenţiat faptul că botezul pe care Sfântul Ioan Botezătorul îl practica era o conştientizare a nevoii de iertare, de mântuire, de eliberare din păcat şi din moarte. Sfântul Ioan Botezătorul predică în pustie şi adună mulţimile la Iordan pentru a fi botezate. Predica lui este simplă, dar foarte fermă: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”.
La final, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a oferit Părintelui Paroh Ion Popescu pentru Biserica Icoanei mai multe cărți de cult și de teologie. De asemenea, Preafericirea Sa și-a exprimat speranța că lucrările spirituale, sociale și educaționale care se realizează la această biserică „devin o icoană și pentru alții, ca model de misiune. De exemplu ieșirea cu icoanele în fiecare an devenită acum o tradiție este o lucrare misionară care conștientizează faptul că noi, ortodocșii, mărturisim pe Iisus Hristos prin Crez, dar și prin icoană. Icoana este dovada liturgică a Întrupării Mântuitorului Iisus Hristos”.
La rândul său, Părintele Paroh Ion Popescu a oferit Preafericitului Părinte Daniel o icoană cu chipul Maicii Domnului și a mulțumit Preafericirii Sale pentru prezența în mijlocul parohiei, în numele credincioșilor și a preoților slujitori: Părintele Nicolae Necula - Profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București și Părintele Liviu Nechita - Consilier Patriarhal.
Istoricul bisericii
Pe locul sau în preajma actualei biserici – clasată monument istoric – se afla pe la 1681-1682 un mic schit de lemn. Către 1700, grija lăcaşului o purta David Corbea Ceauş, venit din Braşov. El lucra la cancelaria domnească a lui Constantin Brâncoveanu, unde a dobândit notorietate ca diplomat, fiind trimis în Rusia şi Polonia. Este probabil ca el să fi avut case şi proprietăţi în apropiere, căci mahalaua înconjurătoare îi purta numele – Ceauş David. Pentru o vreme, mica biserică a purtat acelaşi nume.
Conform tradiţiei, icoana Maicii Domnului, ferecată în argint şi lucrată de Filip Nicolau Argintarul la 1682, aflată azi în naos, ar fi fost dăruită de domnitorul Constantin Brâncoveanu. De la ea, cu vremea, a început să i se spună Biserica Icoanei.
Prima construcţie în zid, de plan trilobat, cu trei turle, a fost ridicată de monahul Misail Băbeanu (fost logofăt de taină), la 1745-1750, în vremea lui Constantin Mavrocordat şi a lui Grigore al II-lea Ghica. La 1777 ajunge ctitor Panait Băbeanu, căpitan de lefegii, nepotul lui Misail. El reface biserica între 1784 şi 1786, în vremea lui Mihai Suţu, şi o pictează în frescă, cu ajutorul lui Grigore Zugravul. Tot el adaugă în apropiere 12 chilii pentru adăpostirea unor văduve sărmane, “obraze mai alese şi călugăriţe”.
Mai statorniceşte şi “orânduieli” de gospodărire a lăcaşului şi averii acestuia. Între altele, el ţine aici doi preoţi şi un diacon, “ca să fie podoaba bisericii şi învăţătura copiilor”. În 1812, grija bisericii îi revine lui Pana Băbeanu, nepotul lui Panait. Acesta obţine cărţi domneşti de danie şi scutiri de biruri în favoarea bisericii de la Ion Gheorghe Caragea (1813), Alexandru Suţu (1819) şi Grigore al IV-lea Ghica (1826).
Biserica se prăbuşeşte la cutremurul din 1838. Ea este reconstruită şi repictată în acelaşi an, iar pe pereţii pronaosului sunt pictate portretele membrilor familiei donatoare: Misail, Panait, Ioniţă cu soţia sa Sofia şi copiii lor Elena, Nicolae, Maria şi Panait (Pana, curatorul restaurator). În 1873, Elena Băbeanu restaurează biserica după planurile arhitectului Alexandru Orăscu. Ea instalează aici altarul actual, creat în 1850 şi restaurat în 1967 de Ion Taflan.
În 1889, Mihai Băbeanu restaurează biserica de la fundaţii şi îi adaugă exonartexul. Cu această ocazie, frescele sunt acoperite de pictura în ulei realizată de un elev al lui Gheorghe Tattarescu. În 1928 au loc reparaţii generale, dirijate de arhitectul Smărăndescu. Atunci se renunţă la turla din mijloc, acoperişul şi turnurile sunt acoperite cu tablă, picturile interioare sunt restaurate şi casele învecinate, reamenajate. După cutremurul din 1940, biserica a fost consolidată. Lucrări de restaurare au avut loc în 1965, 1977 şi 1989.
În timpul existenţei sale de mai mult de trei secole, biserica a primit numeroase danii: terenuri, imobile, magazine, vii, obiecte de cult, cărţi (dintre care cea mai veche, un Triodion editat la Râmnic în 1777), mobile. Membrii familiei donatoare au mormintele împrejurul bisericii, după cum atestă pietre funerare (cea mai veche din 1846) şi monumentele funerare ale familiilor: Polizu, Odobescu, Nicolescu Cita, Urdăreanu, Tampeanu, Dobrowolsky, Steriopol.
