PICTURA BISERICEASCĂ - SIMBOL DE CREDINŢĂ VIZUAL

Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la deschiderea Conferinţei Naţionale „Unitate dogmatică şi specific naţional în pictura bisericească”, organizată de Comisia de Pictură Bisericească, Palatul Patriarhiei, luni, 4 noiembrie 2013:

Faptul unic al Întrupării Fiului lui Dumnezeu motivează şi explică specificul unic al iconografiei creştine ortodoxe. Cu alte cuvinte, pictura bisericească este o expresie vizuală liturgică a mărturisirii credinţei Bisericii în Fiul lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

În Persoana lui Hristos întrupat, Cuvântul şi Chipul (Icoana) lui Dumnezeu sunt identice. De aceea, Sfinţii Apostoli îl mărturisesc pe Hristos ca fiind nu numai Cuvântul lui Dumnezeu (cf. Ioan 1, 1-14), ci şi Chipul sau Icoana lui Dumnezeu cel nevăzut (cf. Coloseni 1, 15). „El (Hristos) este chipul Dumnezeului celui nevăzut“ (Filipeni 2, 6; Evrei 1, 3).

În lumina întrupării Cuvântului sau Fiului lui Dumnezeu despre care stă mărturie Noul Testament, se poate înţelege clar şi fără echivoc că interdicţia din Vechiul Testament de a reprezenta pe Dumnezeu într-o formă văzută (cf. Ieşire 20, 4) avea doar un rol pedagogic; ea pregătea primirea evenimentului unic al Întrupării sau Înomenirii Cuvântului veşnic al lui Dumnezeu şi al credinţei în El ca fiind Chipul sau Icoana veşnică şi unică a lui Dumnezeu, ca singura posibilitate, în istorie şi în veşnicie, de a vedea prin El pe Dumnezeu Tatăl. Astfel faţa lui Dumnezeu nu poate fi văzută decât numai prin faţa umană, smerită sau preaslăvită, a Cuvântului ori Fiului Său întrupat. De aceea, când ucenicii I-au cerut lui Iisus să le arate pe Tatăl, deşi ei cunoşteau bine că nu poate omul să vadă faţa lui Dumnezeu şi să mai trăiască (cf. Ieşire 33, 20), Iisus le-a spus că Dumnezeu-Tatăl poate fi văzut prin faţa umană a Fiului întrupat: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl“ (Ioan 14, 9-10).

Aşadar, funcţia primordială a iconografiei ortodoxe este mărturisirea Tainei Întrupării lui Hristos, a Înomenirii Fiului lui Dumnezeu. Din acest motiv, în faţa acuzaţiilor de idolatrie proferate de iconoclaşti împotriva cinstitorilor de icoane, Sfântul Ioan Damaschinul (†749) a formulat în mod lapidar răspunsul ortodox, zicând: „Eu nu ador materia, ci pe Acela Care pentru mântuirea mea S-a făcut materie“, adică a devenit om. Iar Sinodul al VII-lea ecumenic (787) precizează că cinstirea arătată icoanei se îndreaptă spre Persoana reprezentată pe ea.

Prin urmare, după cum Simbolul de credinţă (Crezul) este o mărturisire verbală a Tainei Întrupării lui Hristos pentru mântuirea oamenilor, tot aşa icoana lui Hristos este o mărturisire vizuală a credinţei în Hristos, având acelaşi conţinut teologic-spiritual ca şi credinţa mărturisită verbal.

În acest sens, iconografia Bisericii Ortodoxe nu poate fi redusă la un act artistic, decorativ, ci ea este în primul rând un mijloc de mărturisire vizuală a credinţei în Iisus Hristos, Unul din Sfânta Treime, şi a comuniunii spirituale harice a Lui cu toţi Sfinţii, cu Biserica şi cu întreaga creaţie. Iconografia ortodoxă nu este o artă obişnuită profană, ci una sacră-eclesială, care exprimă teologic-liturgic întâlnirea omului credincios cu Dumnezeu cel Sfânt şi cu Sfinţii Lui.

Astfel, pictura bisericească poate fi înțeleasă deplin, în scopul ei major, numai în viața liturgică a Bisericii, care este o permanentă mărturisire şi invocare a lui Hristos, Fiul veşnic al lui Dumnezeu, Cel ce S-a făcut om pentru mântuirea oamenilor, adică pentru a dărui pământenilor viaţa eternă cerească. În acest sens, pictura ortodoxă este o vedere spirituală dincolo de vederea fizică, este o vedere prin credinţă a  Împărăţiei Cerurilor, o privire duhovnicească în „cerul nou şi pământul nou” (Apocalipsa 21, 1). Pictura bisericească ne înfățișează omul și lumea creată în lucrare dinamică de luminare sau transfigurare a acestuia, de înviere şi sfinţire, de înaintare spre Împărăţia Cerurilor, prin harul Preasfintei Treimi adus lumii de Hristos şi împărtăşit de Duhul Sfânt în viaţa Bisericii. În icoană se întâlnesc: istoria cu veşnicia, pământul cu cerul, natura umană cu harul divin, creatul cu necreatul, vizibilul cu invizibilul.

Din acest motiv, mesajul picturii bisericești ortodoxe nu este centrat pe opinia individuală sau personalitatea pictorului, ci pe semnificația spirituală a evenimentului din Revelația dumnezeiască şi pe viaţa harică a sfântului reprezentat iconic.

În rezumat, iconografia ortodoxă are patru funcţii majore: 1) icoana este o mărturisire a credinţei că Dumnezeu Cel nevăzut Se face văzut pentru ca să înalţe la viaţa cerească pe oamenii pământeni; 2) icoana este o chemare a omului la rugăciune sau la comuniune cu Dumnezeu şi cu Sfinţii Lui; 3) icoana este o carte sfântă care ne arată că sfinţii sunt învăţătorii noştri şi rugători pentru noi;  4) icoana este o frumuseţe văzută a spaţiului liturgic, care ne cheamă să înfrumuseţăm sufletul şi viaţa noastră prin iubire milostivă şi sfinţenie, spre a gusta din frumuseţea nevăzută sau slava cerească veşnică a iubirii Preasfintei Treimi.

Fiind o artă spirituală, teologică şi liturgică, proprie Bisericii, pictura bisericească este o exprimare vizuală care transcende cuvântul şi conceptul, iar „geniul Ortodoxiei constă tocmai în faptul de a menține o unitate organică între teologia conceptuală și cea artistic-liturgică, între teologia academică și teologia exprimată în spiritualitatea Bisericii, sub formă de teologie predicată (omiletică şi catehetică), cântată, pictată, zidită, ascetico-filocalică (mistică), aghiografică. Astfel, se evită, de pildă, o bipolarizare păgubitoare a teologiei în intelectualism cerebral, pe de o parte, și spiritualitate sentimentalist-individualistă, ateologică (lipsită de înrâurirea dogmatică eclesială), pe de altă parte” († Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teologie și spiritualitate, Ed. BASILICA, București, 2010, p. 38).

Sfinții Părinți ai Bisericii au evidențiat rolul major al picturii bisericești în educația duhovnicească și înțelegerea lucrării dumnezeiești în oameni şi între oameni, pentru mântuirea lor, așa cum mărturisește Sfântul Ioan Damaschinul când spune: „pentru că nu toţi ştiu carte, şi nici nu se ocupă toţi cu cititul, părinţii au socotit ca să fie pictate acestea în icoane ca nişte fapte de vitejie spre a ne aduce aminte repede de ele. În adevăr, de multe ori neavând în minte pătimirea Domnului, dar văzând icoana răstignirii lui Hristos, ne aducem aminte de pătimirea mântuitoare și, căzând în genunchi, ne închinăm. Nu ne închinăm materiei, ci celui ce este înfăţişat în icoană, după cum nu ne închinăm materiei din care este făcută Evanghelia, nici materiei crucii, ci chipului crucii” (Sf. Ioan Damaschinul, Dogmatica, traducere de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMO, București, 1943, p. 143).

În teologia sa despre icoane, Sfântul Ioan Damaschinul a lărgit orizontul tematic, legând tema cinstirii şi a folosirii icoanelor de tema posibilităţii sfinţirii şi ridicării materiei la o stare harică, lămurind că aşa cum se dăruieşte har dumnezeiesc obiectelor materiale prin sfinţirea lor, tot aşa participă şi icoanele la harul dăruit de Dumnezeu sfinţilor zugrăviţi pe ele, când este invocat numele celor pictaţi pe icoane.

În acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae precizează: „Icoana ortodoxă a fost astfel, alături de literatura duhovnicească patristică, ascetic-duhovnicească, cel mai însemnat călăuzitor al credincioșilor mai râvnitori în formarea lor pe linia unei vieți duhovnicești, de trăire cu Hristos în Duhul Sfânt. Cel mai mult s-au format în sensul acesta sfinții, în ale căror icoane e redat același mod de viețuire duhovnicească, prin care ei s-au străduit să urmeze lui Hristos. În aceste icoane se afirmă și un sens al mântuirii deosebit de cel al justificării exterioare prin jertfa de satisfacere sau de ispășire a lui Hristos. Prin ele se arată îndumnezeirea la care sunt ridicați cei ce cred în Hristos, îndumnezeire care deschide orizontul veacului viitor. Stilul bizantin al icoanelor afirmă până azi spiritualitatea propriu-zis creștină și azi începe să fie prețuit din nou pretutindeni, nu pentru că e stilul epocii bizantine, ci pentru că e stilul transfigurării și subțirimii spirituale autentice a omului în Dumnezeu, în afară de care nu poate fi altă spiritualitate creștină autentică” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Ed. IBMO, București, 1997, p. 231).

În ce privește tendințele care se manifestă în pictura bisericească actuală, ilustrate mai ales prin evoluțiile din ultimele două decenii, se constată mai ales o reînviere a interesului pentru iconografia ortodoxă (bizantină), exprimată într-o remarcabilă sporire cantitativă a numărului de icoane şi de biserici pictate. În acelaşi timp, se constată anumite tendinţe de diversificare, în funcție de nivelul de pregătire teologică şi artistică a pictorilor bisericeşti, de talentul lor şi de preferinţe de natură tehnică și stilistică.

Însă, aceste diversificări sunt fie expresii ale redescoperirii artei bizantine autentice în spiritul bine fundamentat al Tradiției, fie expresii ale libertății individuale ale unor pictori, care, din nefericire, caută originalitatea individuală mai mult decât corectitudinea teologică a picturii bisericeşti şi comuniunea eclesială bazată pe tradiţia iconografică autentică.

De aceea, atragem atenţia că, spre deosebire de creațiile de artă plastică generală, pictura bisericească este expresie a credinţei eclesiale şi componentă a vieţii liturgice ortodoxe, purtătoare ale unui mesaj teologic profund, conservat prin anumite rigori canonice de natură tematică și compozițională (erminie iconografică), precum și de norme specifice bisericeşti în ceea ce privește abordarea tehnică și stilistică. În acest sens, ca şi muzica bisericească, pictura bisericească trebuie să exprime cu prioritate, într-un mod artistic eclesial consacrat, conţinutul teologic al credinţei creştine ortodoxe universale.

Prin urmare, ţinând seama de amploarea, diversitatea și influența deosebită a picturii bisericeşti în viața Bisericii, Patriarhia Română este, în mod firesc, preocupată de promovarea iconografiei bisericești autentice, deoarece norma liturgică exprimă norma credinţei (lex orandi, lex credendi est).

De aceea, la împlinirea a 100 de ani de la primul Regulament pentru zugrăvirea bisericilor (Acest Regulament a fost aprobat prin Decretul Regal, nr. 4316/1912 şi publicat în Monitorul Oficial, nr. 160/17 octombrie 1912, la Chiru Costescu, Colecţiune de legi, regulamente, acte, deciziuni, circulări, instrucţiuni, formulare şi programe, Editura Institutului de Arte Grafice, Bucureşti, 1919, p. 386-389), prin care se preciza că „este admis numai stilul bizantin, întrebuinţat în Biserica Ortodoxă şi cu deosebire în Muntele Athos” (art. 1), având ca scop unitatea stilului şi respectarea erminiei, astfel încât „icoana aceluiaşi sfânt, în expresiunea fizionomiei, în trăsăturile caracteristice, trebuie să fie identică în toate bisericile ţării (...), să fie desăvârşit uniforme, spre a fi cunoscute de toată lumea ortodoxă, chiar şi când nu ar avea inscripţiune” (art. 5), şi după mai mult de 60 de ani (În anul 1950, Comisia de pictură bisericească a fost trecută de la Ministerul Cultelor la Patriarhia Română, iar prin deciziile 136 și 157/1950 aceasta a fost înscrisă în subordinea Administraţiei Patriarhale și prin Decizia nr. 633/1958, a Patriarhului Justinian, au fost stabilite normele pentru organizarea și funcţionarea Comisiei de pictură bisericească a Patriarhiei Române sub coordonarea sectorului Administraţiei Patriarhale) de la trecerea Comisiei de Pictură Bisericească în subordinea Patriarhiei Române, pe temeiul tradiției canonice a Sfinților Părinți și în acord cu învățătura Sfintei Scripturi(Facerea 18, 2 și 18, 17-33; Ieșirea 25, 18-21 și 28, 36; Deuteronomul 6, 13 și 10, 8; Numeri 20, 6 și 21, 8; 3 Regi 6, 27; Psalmi 5, 8 și 98, 5; Matei 4, 10; Luca 1, 9 și 4, 8; Apocalipsa 22, 9 ş.a), Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a adoptat, în data de 28 septembrie 2012, un nou Regulament pentru organizarea și funcționarea Comisiei de Pictură Bisericească a Patriarhiei Române.

Noul Regulament pentru organizarea şi funcţionarea Comisiei de Pictură Bisericească a Patriarhiei Române vine să protejeze şi să promoveze arta bisericească tradiţională bizantină [art. 4 alin. (2) din Regulament], adică iconografia ortodoxă şi mesajul ei teologic, executată în diferite tehnici.

Comisia de Pictură Bisericească are o responsabilitate foarte mare, mai ales într-o vreme când s-au construit biserici noi şi care trebuie pictate. De asemenea, este o responsabilitate mare şi pentru modul în care se realizează restaurarea bisericilor şi a picturii existente. Este mai greu de restaurat o pictură veche decât de realizat o pictură nouă pentru că trebuie respectată autenticitatea, originalitatea şi epoca în care a fost realizată cândva o pictură.

Întrucât se constată că mulţi dintre pictorii noştri au nevoie de o mai bună pregătire teologică liturgică, între formele de pregătire continuă a pictorilor și restauratorilor bisericești se înscriu și cursurile organizate de Comisia de Pictură Bisericească, care se desfăşoară anul acesta în perioada 4 - 7 noiembrie la Palatul Patriarhiei din Bucureşti, sub genericul: „Conferinţa Naţională Unitate dogmatică şi specific naţional în pictura bisericească”.

Ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos, Chipul sau Icoana Dumnezeului Celui nevăzut, să ne ajute să păstrăm, să promovăm şi să transmitem generaţiilor prezente şi viitoare unitatea dogmatică şi frumuseţea duhovnicească a picturii bisericeşti autentice, ca pe o lumină a comuniunii liturgice ortodoxe între generații diferite şi între etnii diferite, spre slava Preasfintei Treimi şi bucuria Bisericii lui Hristos.

† D A N I E L
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române