Sărbătoarea Sfântului Antonie cel Mare la Curtea Veche

Biserica Domnească - Paraclis Patriarhal - Sfântul Anton – Curtea Veche din Capitală îşi sărbătoreşte, în fiecare an la 17 ianuarie, ocrotitorul spiritual, pe Sfântul Antonie cel Mare, a cărui icoană făcătoare de minuni se află în acest sfânt lăcaş. Anul acesta, bucuria duhovnicească a sărbătorii a fost sporită de prezenţa Preasfinţitului Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal şi Secretarul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Preasfinţia Sa a oficiat Sfânta Liturghie cu ocazia celui de-al doilea hram al celei mai vechi biserici din Bucureşti, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi, în prezenţa a sute de credincioşi.

După citirea Pericopei Evanghelice Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul a rostit un cuvânt de învăţătură în care a evidenţiat mai întâi sensurile ce se desprind din fragmentul evanghelic:„Sfântul Evanghelist Luca subliniază faptul că Mântuitorul era înconjurat de o mulţime mare de popor, iar poporul acesta era venit din mai multe regiuni ale Ţării Sfinte. Erau oameni din întreaga Iudee, din Ierusalim şi din părţile Mării Tirului şi ale Sidonului. Deci, erau oameni din sudul, din central şi din nordul Ţării Sfinte care erau veniţi aşa cum spune Sfânta Evanghelie, să asculte cuvântul Evangheliei Împărăţiei Cerurilor şi să vindece pe cei bolnavi ai lor şi într-adevăr cei bolnavi de duhuri necurate se vindecau şi mulţi căutau să se atingă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos pentru că simţeau că ieşea din El o putere mare care vindeca pe mulţi. Practica creştinilor până în vremea de astăzi de a veni şi de a se atinge de moaştele sfinţilor ale căror trupuri au devenit prin lucrare duhovnicească şi prin sfinţirea vieţii chivote ale Duhului Sfânt, nimic altceva decât o continuare a acestei evlavii exprimate de Mântuitorul nostru Iisus Hristos cu convingerea că ce care se vor atinge de Trupul Lui se vor vindeca. Ne amintim că Sfântul Luca de asemenea în Cartea Sfinţilor Apostoli vorbeşte despre dorinţa multora dintre ucenici, dintre creştinii convertiţi de a se atinge de veşmintele Sfinţilor Apostoli. Mai mult decât atât, din pricina aglomeraţiei erau fericiţi dacă numai umbra lor trecea peste ei fiind convinşi că atingerea de Sfinţii Apostoli ca ucenici ai Mântuitorului ca şi chivernisitori ai tainelor Împărăţiei Cerurilor pot aduce în viaţa oamenilor sănătate şi binecuvântare de la Dumnezeu. Iar după ce Sfântul Luca menţionează atitudinea aceasta a celor care au venit atât de departe să-L asculte pe Iisus şi să vindece pe cei bolnavi din familiile sau dintre prietenii lor se continuă fragmentul cu prezentarea câtorva din Fericirile pe care Mântuitorul le-a rostit”.

Deşi Fericirile reprezintă un program duhovnicesc pentru toţi creştinii, pentru toţi cei care au fost botezaţi, acest program a fost pus în practică mai ales de către călugări

Totodată, Preasfinţia Sa a vorbit celor prezenţi despre începuturile monahismului.

„Evanghelia aceasta a fost aşezată de Sfinţii Părinţi pentru a fi citită în ziua de astăzi, 17 ianuarie, când Biserica face pomenirea Sfântului Cuviosului Părintelui nostru Antonie cel Mare, începătorul monahismului pentru că deşi Fericirile reprezintă un program duhovnicesc pentru toţi creştinii, pentru toţi cei care au fost botezaţi, acest program a fost pus în practică mai ales de către călugări, de către cei care au ales ca viaţa lor în întregime să o închine Mântuitorului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu celui în Treime închinat, Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh. Sigur că încă de la început cei mai mulţi dintre creştini au dorit ca Evanghelia pe care au auzit-o de la Hristos sau de la ucenicii acestora să o pună în lucrare exact în litera şi în duhul ei. De aceea, încă de la început mulţi dintre creştini au ales ca să se izoleze în marginea oraşelor sau a cetăţilor în care locuiau departe de familie şi de zgomotul oraşului ca în linişte, în pace, în singurătate să se poată ruga aşa cum îndemna Sfântul Apostol Pavel în una din Epistolele sale neîncetat, ori lucrul acesta în familie sau în societate era dificil de realizat. De aceea, vedem încă din primii ani ai Bisericii creştine oameni care s-au retras în pustiu ca să se poată ruga neîncetat lui Dumnezeu să poată închina Lui fiecare clipă a vieţii lor. Istoria Bisericii aminteşte de Sfânta Cuvioasă Tecla care a fost convertită la învăţătura Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos de Sfântul Apostol Pavel de ucenicul acestuia Barnaba şi care s-a retras într-o peşteră în care a trăit peste 70 de ani petrecând această îndelungată perioadă în pocăinţă, în meditaţie, în rugăciune neîntreruptă. Lucrul acesta a fost urmat de foarte mulţi creştini”, a spus Preasfinţia Sa.

Din pricina persecuţiilor mulţi creştini s-au retras în pustiu

De asemenea, Preasfinţia Sa a precizat că unii creştini s-au retras în pustiu şi datorită persecuţiilor, evidenţiind faptul că după încetarea prigoanelor ei au continuat să trăiască în pustie, în rugăciune, în retragere, în pocăinţă.

„La această dorinţă de închinare în totalitate a vieţii lui Dumnezeu şi rugăciunii s-a adăugat un nou motiv. Au apărut persecuţiile şi atunci din pricina acestora mulţi dintre creştini s-au îndepărtat în locuri pustii ştiind că autorităţile vor fi mult prea ocupate cu prinderea, cu judecarea şi cu pedepsirea creştinilor care trăiau în cetăţi şi în oraşe şi nu vor mai avea energia suficientă pentru a-i urmări în deşert pe cei care s-au retras. De aceea, există multe mărturii ca Eusebiu de Cezareea, la Fericitul Ieronim şi în alte lucrări din primele secole creştine care vorbesc de existenţa multor grupuri de creştini care trăiau fie în comunităţi mici, fie în singurătate desăvârşită în pustii, în peşteri, în locuri retrase, fie din această evlavie de a închina fiecare clipă a vieţii lor lui Dumnezeu, fie din motivul acesta concret al persecuţiilor. Ceea ce este de remarcat este faptul că cei care s-au retras pentru a scăpa de persecuţiile împotriva creştinilor după ce acestea au încetat cei mai mulţi dintre ei au preferat să rămână în continuare în pustiu întrucât au gustat deja din bucuria vieţuirii în linişte şi în comuniune cu Dumnezeu cel în comunine de Persoane, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. De aceea, chiar dacă pacea temporar s-a reaşternut peste Biserică ei au continuat să trăiască în pustie, în rugăciune, în retragere, în pocăinţă”, a mai spus Preasfinţitul Părinte Varlaam.

Sfântul Antonie cel Mare este începătorul vieţii monahale

Din viaţa Sfântului Antonie cel Mare învăţăm că Fericirile pe care Mântuitorul le rosteşte pe munte la începutul activităţii Sale pot fi practicate atât de către călugări care se retrag din lume cât şi în lume, a subliniat Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, după ce a evidenţiat viaţa deosebită a marelui avă egiptean.

„Biserica reţine că începătorul vieţii monahale, a vieţii cenobitice, adică singuratice a fost Sfântul Antonie cel Mare pe care Biserica noastră îl sărbătoreşte astăzi. El s-a născut în anul 251 în apropierea oraşului celebru în vremea aceea Memphis într-un sat care supravieţuieşte până astăzi într-o familie de creştini bogaţi care după naşterea lui Antonie au mai avut o fiică. Trăind în evlavie încă din familie după ce părinţii lui au murit Sfântul Antonie la vârsta de 18-19 ani a vândut toată averea sau partea lui din averea moştenită de la părinţi, a împărţit-o săracilor pentru că a fost impresionat de cuvântul Mântuitorului care spune Dacă vrei să fii desăvârşit mergi, împarte toate câte ai săracilor şi apoi vino şi urmează-Mi Mie. El chiar în spiritul literei a urmat acest cuvânt al Mântuitorului şi a împărţit bunurile moştenite de la părinţi săracilor şi s-a retras la început undeva în apropierea localităţii natale în pustiu. Apoi s-a retras în pustiul Nitriei în care se va dezvolta odată cu ucenicii lui un mare centru al pustnicilor. Se vor aduna aici zeci de mii de călugări care vor trăi în singurătate sau în comunităţi foarte mici, urmând doar ca în duminici şi sărbători să se adune împreună pentru Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Pustiul acesta era ca o albie secată a unui râu, lung de peste 30 de km şi lat de 6-7 km şi condiţiile erau extrem de grele mai ales că aici se găseau cantităţi mari de Natriu care făcea atmosfera foarte încinsă de aici vine şi numele pustiului. Foarte mulţi negustori veneau aici pentru a exploata acest Natriu comercializându-l. Mai târziu după ce a exercitat nevoinţele călugăreşti în acest pustiu Sfântul a coborât mai în sud într-un munte unde a adunat foarte mulţi ucenici întrucât deja a devenit un om experimentat. Avea peste 35 de ani, iar în jurul lui s-au adunat creştini care au auzit de faima lui recunoscută în toată lumea chiar şi la Roma şi izvoarele istorice vorbesc de faptul că ucenicii Lui care au acceptat regula de viaţă foarte aspră pe care a gândit-o şi a urmat-o Sfântul Antonie cel Mare au ajuns în toate zonele pustii ale Orientului în Palestina, în Siria, în Libia, în Arabia şi se consideră că întreaga obşte a călugărilor din timpul Sfântului Antonie cel Mare care erau ucenici direcţi sau ucenici ai ucenicilor lui numărau aproximativ 100.000 de oameni. În partea ultimă a vieţii Sfântul Antonie cel Mare a trăit-o în pustiul Tebaidei. Aici deja viaţa duhovnicească era cunoscută şi ea a fost iniţiată aici de Sfântul Pavel Tebeul numit aşa pentru că s-a născut în Teba. Mulţi dintre călugări pentru că au apărat cu fermitate dreapta credinţă au suferit mult din partea arienilor, a ereticilor, dar şi a autorităţilor care pentru un timp au îmbrăţişat această erezie. De-a lungul secolelor cu adevărat călugării au însemnat armata de elită a Bisericii care a apărat învăţătura ei în momentele de criză când au apărut erori sau erezi şi când cei mai harnici apărători au fost călugării şi care în scris sau cu cuvântul au luptat împotriva acestor greşeli şi au stabilit adevărata învăţătură a Bisericii noastre în spiritul Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a marilor părinţi ai Bisericii. Iubiţi creştini, învăţăm din viaţa Sfântului Antonie cel Mare că Fericirile pe care Mântuitorul le rosteşte pe munte la începutul activităţii Sale pot fi practicate atât de către călugări care se retrag din lume cât şi în lume. Există atâtea mărturii care vorbesc despre evlavia atâtor credincioşi care fiind în lume au trăit asemenea monahilor”.

„Sfântul Antonie cel Mare ocroteşte această biserică de peste 160 şi a luat-o în ocrotire şi în grijă, dar nu numai pe ea, ci şi pe toţi cei care vin întotdeauna la icoana aceasta a Sfântului Antonie cel Mare şi care pleacă genunchiul şi îşi fac o rugăciune din toată inima şi cu toată credinţa”, a spus Pr. Paroh Zaharia Gheorghe, Biserica „Sfântul Antonie” - Curtea Veche.

Sfântul Antonie cel Mare a devenit ocrotitorul bisericii de la Curtea Veche după incendiul din 23 martie 1847 când Biserica Sfântul Anton din apropierea bisericii de la Curtea Veche a ars în întregime. Biserica are şi un muzeu parohial care deţine o icoană cu Sfânta Treime la Stejarul Mamvri de la 1715, realizată în timpul domnitorului Ştefan Cantacuzino, care face parte din catapeteasma veche a bisericii. De asemenea, mai există în muzeul bisericii o anaforniţă dăruită bisericii de Sfântul Constantin Brâncoveanu, precum şi alte obiecte de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi din întreg secolul al XIX-lea.

Sursa: www.basilica.ro