Sfânta Cruce

Biserica Ortodoxă se va afla la 7 martie 2013 în Duminica Sfintei Cruci. Cinstirea Sfintei Cruci în această duminică din Postul Mare a fost instituită la Constantinopol în secolul al VIII-lea, având dată variabilă. 

Sfinții Părinți ai Bisericii ne învață, că, după cum în mijlocul Raiului era sădit Pomul Vieții, tot așa în mijlocul Postului Mare al Sfintelor Paști este prăznuită sărbătoarea Sfintei Cruci ca simbol al Răstignirii și Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos și stindard al credinței noastre.

Crucea este, în înţeles material, lemnul pe care S-a răstignit Mântuitorul Hristos. În sens spiritual, crucea presupune un mod de existenţă, din a cărui înţelegere derivă foarte multe adevăruri mântuitoare. Înţelegerea acestor adevăruri şi proiectarea realităţii în perspectiva Crucii îl pot ajuta pe creştinul de astăzi să-şi reorienteze cursul vieţii pământeşti spre viaţa veşnică şi să trăiască bucuria Învierii încă din această lume. Încă din secolul al II-lea, creştinii erau cunoscuţi drept crucis religiosi („închinătorii crucii“). Prefigurată în Vechiul Testament prin diferite obiecte sau semne, Sfânta Cruce (lat. crux, gr. stauros) devine, în Noul Testament, din instrument de tortură şi blestem, altarul de jertfă al lui Hristos, sfinţit cu însuşi Sângele Său, mijlocul proslăvirii Sale, semnul biruinţei şi „armă asupra diavolului“, fiind totodată semnul ce se va arăta pe cer la cea de-a doua venire a Domnului.

Crucea a fost altarul pe care s-a adus jertfa adevărată pentru oamenii din toate timpurile. Iisus a fost şi jertfa adevărată, şi preotul care a adus-o, câştigând de fapt mântuirea noastră. „Iar Hristos venind Arhiereu bunătăţilor viitoare, nu prin sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său a intrat El o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, şi a dobândit o veşnică răscumpărare. Că de vreme ce sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa de junince, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu cât mai vârtos sângele Lui Hristos, Care prin Duhul cel veşnic S-a adus Lui Dumnezeu pe Sine jertfă fără de prihană; va curţi cugetul nostru de faptele cele moarte ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evr. 9, 11- 14).

În această privinţă Sf. Chiril al Ierusalimului spune: Mântuitorul a suferit toate aceste patimi ca să împace prin sângele crucii pe cele din cer şi pe cele de pe pământ (Col. 1, 20). Din pricina păcatelor eram duşmanii lui Dumnezeu şi Dumnezeu hotărâse ca păcătosul să moară. Trebuia să se întâmple una din două: sau ca Dumnezeu, ca Unul ce-Şi îndeplineşte spusele, să-i omoare pe toţi, sau să anuleze hotărârea, ca Unul ce este iubitor de oameni. Totuşi priveşte la înţelepciunea lui Dumnezeu! A menţinut că adevărata şi hotărârea, şi Şi-a arătat cu putere şi iubirea de oameni. În trupul răstignit pe lemnul crucii Hristos a luat păcatele, pentru ca prin moartea Lui noi să murim pentru păcate şi să trăim pentru dreptate (I Petru 2, 24). Nu era om de rând Cel ce a murit pentru noi. Nu era o oaie necuvântătoare. Nu era înger numai, ci Dumnezeu întrupat. Nu era atât de mare nelegiuirea păcătoşilor, pe cât de mare era dreptatea Celui care a murit pentru noi(Cateheza XIII, trad. cit., vol. II, p. 349)

Mântuitorul Iisus Hristos s-a jertfit pentru noi tocmai răstignit pe cruce, pentru mai multe pricini, după cum se precizează în Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă. Astfel, s-a jertfit pe cruce ca să moară înălţat spre cer, dar cu privirea şi cu braţele deschise spre lume, arătând că Se aduce jertfă Tatălui, dar cu iubire faţă de lume;  ca să moară cu încetul şi deci ca patima Lui, răbdată fără cârtire, să fie mai îndelungată şi ca sângele Lui să se scurgă stăruitor peste păcatele lumii, spre a le spăla; dar mai ales pentru că moartea prin răstignirea pe cruce era moartea cea mai ruşinoasă (Deut. 21, 23; Gal. 3, 13), şi la ea erau osândiţi cei mai mari tâlhari. Prin aceasta s-a arătat până unde coborâse ticăloşia noastră, încât am fost în stare să socotim pe Cel ce era bunătatea întrupată ca pe cel mai rău, încât am fost în stare să ne smintim de Cel mai bun ca de cel mai nevrednic. Dacă păcatul e neascultare de Dumnezeu şi lucrare împotriva Lui, răstignirea lui Iisus Hristos de către oameni, fiind cea mai duşmănoasă faptă împotriva lui Dumnezeu, e cea mai grozavă faptă a păcatului din om. Chiar în această decădere s-a arătat, în acelaşi timp, şi pedeapsa lui Dumnezeu asupra noastră. În acelaşi timp, în suferirea morţii celei mai ruşinoase din partea Fiului lui Dumnezeu, s-a arătat cât de totală a fost smerenia şi iubirea Lui pentru noi. Aşadar, de câte ori ne gândim la moartea pe cruce a Domnului, trebuie să ne aducem aminte de grozăvia păcatelor noastre, arătate chiar în această faptă ruşinoasă a noastră, dar, în acelaşi timp, de iubirea nemărginită a Domnului, Care a spălat păcatele noastre tocmai în clipa când noi ni le arătam în fapta cea mai ticăloasă.

Pe crucea Domnului de pe Golgota s-au întâlnit cea mai urâtă faptă a păcatului omenesc cu cea mai mare faptă a iubirii Domnului şi pe ea iubirea dumnezeiască a ars păcatul. Sf. Maxim Mărturisitorul zice: «Acesta a fost, aşadar, scopul Domnului, ca pe de o parte să asculte de Tatăl până la moarte, ca un om, pentru noi păzind porunca iubirii, iar pe de alta să biruiască pe diavol, pătimind de la el prin cărturarii şi fariseii puşi la lucru de el. Astfel, prin faptul că S-a lăsat de bunăvoie învins, a învins pe cel ce nădăjduia să-L învingă şi a scăpat lumea de stăpânirea lui» (Cuvânt ascetic, cap. XIX, Filoc. II, p. 9.)

Sfânta Cruce în scrierile scripturistice

Sf. Apostol Pavel se laudă cu Crucea Domnului şi o socoteşte puterea lui Dumnezeu: „Cuvântul Crucii celor pieritori nebunie este, iar nouă, celor care ne mântuim, puterea Lui Dumnezeu este” (I Cor. 1, 18). Şi iarăşi: „Iar mie să nu-mi fie a mă Lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume!” (Gal. 6, 14). Aici Apostolul arată că, precum Crucea înseamnă dreptatea lui Dumnezeu, Care a pedepsit păcatele pe cruce, şi iubirea faţă de noi, Domnului nostru Iisus Hristos care le-a omorât, aşa înseamnă ea şi străduinţa noastră de a le omorâ în noi prin osteneli şi înfrânări proprii, cu ajutorul lui Iisus Hristos şi prin iubirea faţă de El. Sfânta Scriptură socoteşte Crucea mijlocul prin care Dumnezeu ne-a împăcat cu Sine, locul pe care s-a surpat peretele ce ne despărţea de Dumnezeu, locul pe care au fost înfrânte duhurile rele, focul în care a fost ars zapisul lor împotriva noastră. Prin Jertfa Crucii, Dumnezeu, Care Se îndepărtase de noi, a îmbrăţişat iarăşi omenirea, ca pe una ce a plătit datoria pentru păcat. Pe Cruce s-a omorât vrajba, pe Cruce a împăcat Iisus Hristos, în Sine, pe Dumnezeu cu oamenii. Crucea e locul pe care s-a făcut împăcarea noastră cu Dumnezeu şi, de câte ori facem semnul ei, ne gândim la ea cu credinţă, arătăm că primim această împăcare şi că ne întâlnim cu El pe acest loc, sau în acest semn al păcii. „Căci El este pacea noastră, El, Care a făcut din cele două - una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii,... ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea. Să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia” (Efes. 2, 14-16). „Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele Crucii Sale” (Col. l, 19-21).

„Ştergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic nouă cu rânduielile lui, şi pe acela l-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce. Dezbrăcând (de putere) începătoriile şi domniile, le-a făcut de ocară în văzul tuturor, biruind asupra Lor prin Cruce” (Col. 2, 14 şi 15). Prin Cruce S-a înălţat Iisus Hristos la mărire (Filip. 2, 8, 9; Luca 24, 26; Ioan 17, 1). Dacă ar fi fost lucru de ruşine pentru El, nu S-ar fi înălţat prin ea. Crucea e semnul T care apără pe cei ce-l au în frunte (Iez. 9, 4-6), sau pecetea lui Dumnezeu, care păstrează nevătămaţi pe cei ce o au întipărită pe ei (Apoc. 7, 2-3; 9, 4). Mântuitorul însuşi spune: „Cel ce voieşte să vină după Mine să se Lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Aici e vorba în primul rând de crucea din suflet, că lupta împotriva plăcerilor, a păcatelor, ca purtare a ostenelilor şi necazurilor, dar lupta şi necazurile le poartă omul gândindu-se la Crucea lui Hristos, prin care a biruit El păcatul. Şi, oare, nu e bine ca semnul, pe care-1 vede omul cu gândul, să-l facă şi cu mâna, ca şi mai uşor să-şi aducă aminte de Crucea lui Hristos şi de datoria sa de a o purta în suflet, de a fi cu recunoştinţa faţă de El şi de a lupta împotriva păcatelor?

Când ne însemnăm cu sfânta cruce mărturisim credinţa ortodoxă

Făcând semnul sfintei cruci, mărturisim credinţa în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel răstignit pe cruce, şi credinţa într-un Dumnezeu în trei ipostasuri (Dionisie Areopagitul, Ierarhia bisericească, cap. VI, 3, p.135, Iordachescu, Iaşi, 1932). Într-adevar, când facem semnul sfintei cruci, rostind numele celor trei ipostase: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, mărturisim un singur Dumnezeu în trei feţe dumnezeieşti; iar semnul crucii ne aduce aminte că Fiul lui Dumnezeu, făcut om, ne-a mântuit răstignindu-Se pe cruce. Aşadar, semnul sfintei cruci este oarecum o învăţătură pe scurt a credinţei creştine. Biserica cinsteşte cu multă evlavie sfânta cruce: trei zile pe an (14 septembrie, duminica a treia din Paresimi şi 1 august) sunt închinate cinstirii sfintei cruci. Crucea, făurită din lemn sau din metal, frumos lucrată şi împodobită, nu lipseşte de pe nici o sfântă masă, din nici o biserică în care se slujeşte Sfânta Liturghie. De asemenea nu lipseşte niciodată de pe creştetul turlelor bisericilor şi al clopotniţelor; iar în cimitirele noastre, cei răposaţi aşteaptă învierea morţilor sub ocrotirea sfintei cruci. Vasele şi odăjdiile sfinţite ale bisericilor sunt împodobite cu cruci; multe biserici sunt zidite în chipul crucii, iar cărţile bisericeşti sunt pline de tot felul de cântări în cinstea sfintei cruci. În multe locuri crucea este aşezată la fântânile cu apă de băut şi la răspântiile drumurilor. În sfârşit, şi fapt foarte însemnat: a doua venire a Mântuitorului, când va veni să judece viii şi morţii, va fi prevestită prin arătarea „semnului Fiului Omului pe cer” (Matei 24, 30), adică a crucii (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., p. 257.)

Însemnându-ne cu semnul sfintei cruci dobândim binecuvântarea lui Dumnezeu

Însemnându-ne cu semnul sfintei cruci dobândim binecuvântarea lui Dumnezeu, fiindcă ea a surpat peretele cel din mijloc al vrajbei dintre Dumnezeu şi om (Efes. 2, 16); ea ne ocroteşte împotriva bântuielilor necuratului, ca şi împotriva multor rele sufleteşti şi trupeşti (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., p. 256). Semnul sfintei cruci este prin el însuşi o binecuvântare dumnezeiască, iar «binecuvântarea este împărtăşitoare de sfinţenie, care alungă relele şi aduce binele», spune canonul 27 al Sfântului Vasile cel Mare.

1.    Crucea ocroteşte de relele trupeşti. Semnul crucii a cruţat de nimicire pe cei întâi născuţi ai Israelului, fiindcă semnul făcut pe stâlpii şi pe pragurile uşilor, pe lângă care îngerul morţii a trecut fără să bată (Ies.12, 7, 27), închipuia semnul crucii (Ibidem, p. 258.). Semnul crucii era semnul care vindecă pe cei muşcaţi de şerpi, fiindcă şarpele de aramă ridicat în pustie de Moise, care salva pe oameni numai uitându-se la el (Num. 31), preânchipuia semnul sfântei cruci (Ioan 3, 14).

2.     Crucea alungă diavolii. Precum câinele fuge de băţul cu care a fost lovit, tot aşa şi dracul fuge de crucea care îi aminteşte că prin ea a fost biruit (Sf. Chiril al Ierusalimului, op. cit., Cateheza XIII, 3, p. 312.). «Crucea, zice Sf. Ioan Damaschin, este pavăză, armă şi semn de biruinţă împotriva diavolului»(Sf. Ioan Damaschin, op. cit., p. 256.); iar Biserica noastră cântă: «Doamne armă asupra diavolului crucea Ta o ai dat nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, necutezând a căuta spre puterea ei...».

3.     Semnul sfintei cruci, închipuind însăşi crucea lui Hristos, ocroteşte de uneltirile necuratului. Prin acest semn s-au eliberat creştinii de sub stăpânirea păgână. În anul 312 împăratul Constantin cel Mare a văzut pe cer o cruce luminoasă, pe care era scris: «În acest semn vei învinge!». Atunci el, punând acest semn pe steagurile şi armatele castei sale, a ieşit biruitor din lupta cu Maxenţiu. Rostirea «În acest semn învingem!» se potriveşte foarte bine şi semnului crucii cu care noi ne închinăm; că singură pomenirea crucii lui Hristos pune pe fugă pe vrăjmaşii nevăzuţi şi ne întăreşte împotriva uneltirilor lor: «Nici un duh necurat nu va îndrăzni să se apropie de voi, văzând pe faţa voastră armele care l-au doborât, această sabie sclipitoare a cărei lovitură de moarte au primit-o» (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia 45 la Matei, c. 4, trad. cit., vol. VII, p. 424.) Mulţi sfinţi obişnuiau să alunge gândurile rele din cugetul lor făcând numaidecât semnul crucii şi tot cu semnul crucii dărâmau creştinii idolii şi capiştile lor, în timpul prigoanelor.

Semnul Sfintei Cruci trebuie făcut în toate împrejurările

Creştinii pot face semnul crucii oricând, dar mai ales înainte şi după rugăciune, înainte de a ne aşeza spre odihnă şi la trezirea din somn, înainte şi după masă, la intrarea şi ieşirea din casă, înainte de începerea şi după încetarea oricărui lucru şi cu osebire când ispita dă năvală asupra noastră; într-un cuvânt, în toate împrejurările (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza IV, c. 14, op. cit., p. 115). Facem semnul crucii la trezirea din somn, ca să agonisim binecuvântarea lui Dumnezeu pentru ziua întreagă; îl facem înainte de culcare, spre a alunga din mintea noastră tot gândul pătimaş, pentru o noapte liniştită; îl facem înainte de rugăciune, spre a fi feriţi de împrăştierea şi fuga gândului de la rugăciune; îl facem înainte de a începe lucrul şi după ce l-am terminat, spre a cere ajutor, întâi, lui Dumnezeu şi pe urmă, spre a-I mulţumi pentru ajutorul dat. Tertulian (160-240) mărturiseste că cei dintâi creştini, ca şi cei din vremea lui, obişnuiau să se închine făcând semnul crucii: «Înainte şi în timpul treburilor, intrând şi ieşind, îmbrăcându-ne, înainte de somn, în toate lucrările noastre, noi ne însemnăm fruntea cu semnul crucii». Cine capătă deprinderea să se însemneze în toate împrejurările cu semnul Sfintei Cruci se poate spune că împlineşte cu prisosinţă cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Cor. 10, 31). Deci, să nu ne ruşinăm de crucea lui Hristos.

Sfânta Cruce este semnul credinţei celui adormit

Importanţa sfintei cruci este arătată şi prin faptul că se aşează pe pieptul celui trecut la cele veşnice. Astfel se arată că acesta îşi dă duhul în Hristos, întru Care şi Căruia I se încredinţează la moarte (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfârşitul nostru, cap. 368, p. 248), iar Crucea Lui este scut si armă împotriva îngerilor răi care caută să ia sufletele morţilor.

Sfânta cruce se aşează şi la capătul mormântului celui trecut la Domnul deoarece Sfânta Cruce este semnul credinţei celui adormit, semnul lui Hristos şi al biruinţei Lui împotriva morţii. Crucea, care străjuieşte deci mormântul creştinului, arată că cel ce doarme sub scutul ei a adormit întru Hristos şi cu nădejdea că se va scula împreună cu El la învierea cea de obşte.

Sursa: www.basilica.ro