Povestea readucerii la viaţă a frescelor de la Cotroceni

În urmă cu trei ani, 49 de fresce descoperite la biserica din incinta Palatului Cotroceni din Capitală au fost supuse unui amplu proces de restaurare. Momentan, se află în lucru două astfel de fragmente, urmând ca ultimul să fie restaurat în luna noiembrie a acestui an. Toate fragmentele lucrate au fost aşezate în biserică, pe locul lor iniţial.

Detalii despre întreg procesul de restaurare şi povestea din spatele acestor fresce, cât şi informaţii interesante legate despre pictura brâncovenească, despre influenţa ei asupra frescelor de la Cotroceni, şi nu numai, am aflat de la prof. univ. dr. Dan Mohanu, coordonatorul echipei de integrare-restaurare din cadrul Secţiei de conservare-restaurare de la Universitatea Naţională de "Arte", Bucureşti, dar şi de la membrii echipei de restauratori.

Din ansamblul Cotroceniului, de pe vremea ctitorului său, domnitorul Şerban Cantacuzino, nu mai există nimic. Aşadar, nici o urmă a măiestriei pictorului Pârvu Mutu nu mai dăinuie în edificiul înconjurat odată de vestiţii codri ai Vlăsiei. Tot ceea ce s-a descoperit până acum, inclusiv tabloul votiv, este creaţia mai târzie, de la 1840, când biserica a fost reclădită. Pictura de secol al XIX-lea, realizată în spiritul picturii medievale, respectă un stil unitar, semn că a fost lucrată de mâna unui singur zugrav, a cărui identitate a rămas încă necunoscută.

"Este foarte posibil ca iconografia de secol al XIX-lea, cum se întâmpla de multe ori, să fi preluat ceva din iconografia primă, şi atunci modul acesta de reprezentare pe tradiţie brâncovenească, cu toată genealogia, să fi existat încă de la început. Prin urmare, ceea ce vedem acum să fie o preluare a iconografiei existente iniţial, a lui Pârvu Mutu. Oricum, aşa cum se prezintă, iconografia aceasta de la 1840 are date de pictură brâncovenească, cantacuzină, dar, pe de altă parte, are şi elemente de înnoire, care ţin de pictura secolului al XIX-lea", spune prof. univ. dr. Dan Mohanu de la Facultatea de Istorie şi Teorie a Artei, din cadrul Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti

Trei ani a durat munca migăloasă de readucere la viaţă a celor 49 de fresce de la biserica de la Cotroceni. Fără efortul constant, răbdarea şi pasiunea echipei de restauratori - cei mai mulţi tineri entuziaşti -, aceste bijuterii picturale şi spirituale ne-ar fi rămas străine ochilor.

"Până la urmă este şi o datorie morală faţă de cele întâmplate în trecut", remarcă Maria Coltofean, membră a grupului de restauratori, o tânără la fel de pasionată de munca pe care o desfăşoară de mai bine de un an ca şi colega sa Anda Dinică. Alături de cele două specialiste, într-un atelier spaţios şi primitor de la Universitatea de Arte, lucrează Gina Baranovschi şi Călin Bârzu. Ei sunt cei patru temerari rămaşi pe baricade din echipa iniţială de restauratori, mult mai extinsă.

"Nu vreau să spun vorbe mari, să vorbesc despre pasiune şi despre câtă dedicare implică profesia aceasta. Poate aş fi abandonat lucrul dacă mă chemau cei de la Luvru (n.r., râde). Mi-a plăcut lucrul acesta, sincer, nimic mai mult", arată Gina Baranovschi.

Uitate de oameni, "mâncate" de timp

Dedicate meseriei lor, femeile lucrează de dimineaţă până seara, cot la cot, pentru a putea reînvia adevărate artefacte ale unei lumi demult dispărute. Nu se face nici un fel de intervenţie peste original, ceea ce arată că întreaga procedură implică mai multe etape şi necesită timp.

"Starea de conservare a frescelor a fost destul de precară. Ele au fost extrase în 1984, în condiţii improprii, de o echipă de pictori şi restauratori. Pictura murală se extrage cu o parte din suport, în cazul acestor fragmente s-a extras cu o grosime de 2-3 mm. După desprindere, au fost montate pe nişte suporturi provizorii din lemn. Înainte de extragere, pe suprafaţa lor, au fost aplicate câteva straturi textile - un strat de hârtie, unul de tifon şi altul de pânză de sac -, lipite cu un clei de oase pe pictură, pentru a o proteja pe timpul desprinderii şi apoi pe timpul depozitării. Între extragere şi procesul propriu-zis de restaurare au trecut 25 de ani. Efectul acelui clei de oase a favorizat smulgerea peliculei de culoare. Astfel, stratul pictural a rămas ataşat pe hârtie. Aceasta a fost cea mai grea operaţiune - de fixare a culorii, de retranspunere a stratului de culoare pe locul de origine", explică Maria Coltofean.

Anda Dinică vorbeşte în timp ce priveşte printr-o lupă la o frescă imensă, aproape "finisată", care dezvăluie un fragment din Liturghia îngerească: "Munca noastră este un exerciţiu profesional, dar avem şi o mulţumire sufletească atunci când vedem aceste fragmente restaurate. În zilele de sărbătoare nu lucrăm niciodată, tocmai pentru că sunt fragmente extrase dintr-o biserică".

Departe de a fi o meserie care să-i asigure profesionistului un venit constant, restaurarea mai are de muncă în România. Şi nu interesul scăzut al specialiştilor este cauza jelaniei monumentelor de peste tot din ţară, ci lipsa banilor. În cele din urmă, cum la noi cei mai mulţi restauratori ajung să şomeze, opţiunea multora dintre ei, mai ales a proaspeţilor absolvenţi, este să plece în străinătate. La rândul lor, Diana, Maria sau Anda nu sunt cu gândul departe de visul străinătăţii.

Dragostea pentru mărturiile trecutului, ca pentru nişte sfinte moaşte

"Ceea ce găsim acum la Cotroceni este o reconstituire. Aceasta afirmă că nu mai avem de-a face cu originalul. Noi am spus că avem de-a face cu ziduri noi, adică materia nu mai aparţine vremurilor cantacuzine, dar frescele aparţin epocii, aparţin bisericii. Nu e cazul să le înecăm definitiv în mortar. Ar fi bine să le plasăm cu aerul că ele, deşi au fost cândva în spaţiul acela, nu mai aparţin materialiceşte spaţiului nou. Atunci, ne-am hotărât să le punem pe un suport nou şi să le prindem pe pereţi, nu chiar ca nişte tablouri, dar agăţate la o mică distanţă de zid. Astfel, omul care intră în spaţiul liturgic, privindu-le, realizează care era amplasamentul imaginii în economia spaţiului. Ideea a fost bună, numai când am ajuns la faţa locului, constructorul nu a mai respectat spaţiul şi nu se mai încadrau, mai ales pe suprafeţe mici - arce, decroşuri. A trebuit să facem nişte rocade, care au făcut ca frescele să nu cadă întocmai pe iconografia originală, însă sunt şi unele fresce care respectă locurile pe care au fost", a adăugat profesorul Mohanu.

Imaginaţi-vă un spaţiu completamente alb - interiorul bisericii - acoperit de câteva piese de puzzle - frescele restaurate. Aşa arată, în 2011, spaţiul dinăuntrul bisericii Cotroceni. Deşi există voci care susţin repictarea lăcaşului şi mutarea frescelor într-un cadru muzeistic, prof. univ. dr. Dan Mohanu spune: "Eu aş opta pentru un program redus iconografic, adică aş păstra elementele esenţiale - Pantocratorul, pandantivii -, dar să fie făcut de cineva care să ştie să integreze noua pictură în vechea pictură, şi nu să eşueze într-o încercare de pastişă. Ar merge o pictură monocromă, pe tonuri puţine, ca să lase să trăiască ce este deja acolo, pe fresce. Ideea că totul trebuie completat este o idee profund greşită. O pictură veche, care este în acelaşi timp un document de viaţă liturgică, de viaţă spirituală a vremii, este foarte greu de bruiat - orice completare înseamnă un bruiaj al textului originar. Trebuie găsit un mod inteligent de a face să trăiască aceste lucruri. Este o problemă de educaţie a gustului aici. În plus, pentru ca dorinţa de autenticitate să fie egal adevăr, aceasta trebuie să fie călăuzită de respectul pentru mărturiile trecutului, iar noi să îndeplinim o singură condiţie: să ţinem la ele ca la sfintele moaşte".

"Pictura brâncovenească îmbină comentariul de natură teologică cu caracterul narativ"

Referitor la caracteristicile picturii brâncoveneşti, profesorul Dan Mohanu a ţinut să precizeze:

"Se remarcă printr-o evoluţie a picturii, în sensul îmbogăţirii caracterului narativ-teologal, adică comentariul de natură teologică este îmbinat cu caracterul narativ, foarte accentuat. Scenele se multiplică, acoperă suprafeţele foarte mari, ceea ce obligă la un descriptivism, care se deosebeşte de pictura bizantină timpurie, are anumite legături cu pictura peleologă şi cu ceea ce a însemnat pictura de secol al XVI-lea, ca moştenire. Pe de altă parte, există şi un anumit decorativism care se impune treptat, astfel că pictura capătă o manieră specifică, care porneşte de la pictura paleologă şi încet, încet transformă tipul de redare paleologă, iar tonurile devin mai plate şi desenul se accentuează. Desenul începe să suplinească modelajul, preluând din tehnica gravurii anumite elemente grafice, cum ar fi haşura, şi în felul acesta se creează un tip, o expresie, o manieră. În rest, sunt foarte multe dintre datele picturii clasice de frescă, pentru că gama cromatică rămâne aceeaşi, dispare în mare parte azuritul, dar apare smalţul. Inventarul decorativ creşte pe influenţe orientale. Ornamentul devine din ce în ce mai puternic. Multe ctitorii păstrează acest ornament - o formă prin care expresia paradiziacă a bisericii, a promisiunii viitoare, era exprimată într-un mod contemporan, uşor de înţeles şi foarte gustat în epocă".

Influenţa artei brâncoveneşti

"Pictura brâncovenească se prelungeşte în forme populare, în arta ţărănească. Găsiţi foarte multe ctitorii din secolul al XIX-lea, admirabile, postbrâncoveneşti, care au toată gramatica artei brâncoveneşti, cu elemente ţărăneşti, locale, cu influenţe foarte interesante. Avem exemplul bisericilor cu pictură exterioară din Vâlcea, de pe Valea Oltului (la Călineşti, la Câineni), cele din jurul Hurezilor (la Urşani), la Vioreşti.

Bucureştiul are foarte multe ctitorii de secol XVII-XIX care, de fapt, au fost rodul breslelor, al înfloririi capitalei în forma ei târzie. Din păcate, partea asta de ev târziu al Bucureştiului s-a pierdut în cea mai mare parte. Noi admirăm Bucureştiul lui Carol I, dar Bucureştiul medieval aproape că nu mai există, decât foarte puţin din el. Însă bisericile de breaslă ne pot da o ideea ce a însemnat asta. De pildă, Biserică Zlătari nu mai există în forma ei iniţială, dar trebuie să ne-o imaginăm cum a fost ea odată, la Biserica Scaune sau "Sfântul Nicolae" Tabacea. Mănăstirile greceşti, cum e Stavropoleos, altele dispărute. Tipul de ctitorie rurală nu-şi avea locul în capitală, însă în zonele boiernaşilor, ale moşnenilor, până în Oltenia sudică, ele sunt prezente. Aceste ctitorii ţărăneşti nu sunt de găsit nici la ruşi, nici la sârbi sau la bulgari, nicăieri. Este un fenomen extraordinar, la fel ca şi bogăţia bisericilor de lemn", subliniază prof. univ. dr. Dan Mohanu.

Sursa: ziarullumina.ro