Secularizarea averilor bisericeşti (1863). Motivaţii şi consecinţe, sesiune de comunicări ştiinţifice a Academiei Române la Palatul Patriarhiei

În ziua de 12 noiembrie 2013, în Aula Magna Teoctist Patriarhul din Palatul Patriarhiei, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi a domnului academician Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române, a avut loc sesiunea de comunicări ştiinţifice cu tema Secularizarea averilor bisericeşti (1863). Motivaţii şi consecinţe. Evenimentul a fost organizat de Patriarhia Română şi Academia Română la împlinirea a 150 de ani de la adoptarea Legii pentru secularizarea averilor mănăstireşti (1863), act normativ cu implicaţii majore asupra vieţii Bisericii Ortodoxe Române până în prezent.

Au participat membri ai Academiei Române, ierarhi, profesori de teologie de la Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul din Bucureşti, membrii Permanenţelor Consiliului Naţional Bisericesc şi ai Consiliului Eparhial ai Arhiepiscopiei Bucureştilor, sinaxa stareţilor şi stareţelor din Arhiepiscopia Bucureştilor, studenţi ş.a.

Comunicările ştiinţifice susţinute au abordat contextul istoric, motivele şi consecinţele adoptării Legii pentru secularizarea averilor mănăstireşti în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Astfel, din cauza modului necorespunzător de administrare şi utilizare a veniturilor rezultate din exploatarea moşiilor şi a altor proprietăţi aparţinând mănăstirilor închinate din Ţara Românească şi Moldova unor aşezăminte bisericeşti din Răsăritul ortodox, s-a hotărât soluţionarea acestei probleme printr-un act normativ.

Prin Legea pentru secularizarea averilor mănăstireşti au fost secularizate nu numai averile mănăstirilor închinate, ci şi proprietăţile unităţilor bisericeşti neînchinate: mitropolii, episcopii, mănăstiri, schituri etc. Prin această lege, Biserica Ortodoxă Română din Ţara Românească şi Moldova a fost deposedată de mijloacele proprii de întreţinere şi de susţinere a operei sale educaţionale şi social-filantropice şi a devenit dependentă de sprijinul Statului, insuficient şi chiar absent în numeroase cazuri. O mulţime de biserici ale mănăstirilor secularizate au fost lăsate în paragină, iar unele proprietăţi secularizate au fost cumpărate de persoane particulare. Totuşi, mare parte a terenurilor agricole secularizate (şase milioane de hectare) au fost folosite mai târziu la împroprietărirea ţăranilor, iar unele edificii bisericeşti au fost transformate în şcoli, spitale, aziluri, arhive şi chiar penitenciare.

Prin Legea comunală şi Legea pentru reglementarea proprietăţii rurale din anul 1864, Statul român, principalul beneficiar al secularizării proprietăţilor bisericeşti, a încercat rezolvarea salarizării preoţilor de mir şi a celorlalţi slujitori ai bisericilor, precum şi problema întreţinerii locaşurilor de cult. Din nefericire cele două acte normative nu au contribuit la îmbunătăţirea situaţiei bisericilor şi a preoţilor.

În anul 1893, prin Legea specială a clerului mirean şi a seminariilor, salarizarea preoţilor a fost preluată de către bugetul de stat. Nici această lege nu a reuşit să rezolve toate problemele cu care se confruntau în mod real instituţiile şi slujitorii bisericeşti. În acest sens, în anul 1918, potrivit situaţiei prezentate de ministrul cultelor Alexandru Lapedatu, abia 3% din parohiile ortodoxe din Vechiul Regat şi 2% din cele ortodoxe ardelene se puteau întreţine integral din mijloace proprii.

Relaţiile actuale între Statul Român şi culte reflectă în mare parte moştenirea ultimilor 150 de ani de la reformele domnitorului Alexandru Ioan Cuza care au vizat modernizarea României şi asumarea de către stat a compensării în parte a pierderilor suferite de Biserică prin secularizarea proprietăţilor bisericeşti.

Regimul comunist a deposedat Biserica de tot ce mai avea în proprietate, cu excepţia locaşurilor de cult, dar a menţinut forme de sprijin financiar din partea Statului pentru toate cultele religioase, atât în ceea ce priveşte salarizarea personalului bisericesc, cât şi în ceea ce priveşte restaurarea, conservarea şi întreţinerea locaşurilor de cult cu precădere a monumentelor istorice.

În prezent, Statul Român susţine financiar numai o parte din salariile personalului bisericesc, iar întreţinerea, consolidarea, restaurarea şi repararea locaşurilor de cult şi a altor edificii bisericeşti care asigură prezenţa activă a Bisericii în societate revin în cea mai mare parte în responsabilitatea comunităţilor de credincioşi.

Astăzi, pentru a ajuta Biserica în multiplele ei activităţi pastorale, misionare, social-filantropice, educaţionale şi culturale desfăşurate pentru românii din ţară şi străinătate este imperios necesară restituirea completă a bunurilor (terenuri şi clădiri) confiscate de regimul comunist.

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE