Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de incinerare

La Editura BASILICA a Patriarhiei Române a apărut lucrarea Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de incinerare, semnată de Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula.

În Introducere autorul precizează:

„Problema incinerării nu este nouă în scrisul teologic şi în discuţiile oamenilor Bisericii. Ea a mai constituit subiect de dezbatere şi temă pentru studii, mai ales atunci când incinerarea a fost reintrodu­să în practica legată de ultimele eveni­mente din viața omului, ca atitudine față de trupurile celor răposaţi. Preocupări față de incinerare și atitudini față de acest fenomen au început a fi exprimate oda­tă cu Revoluţia franceză din 1789, care aducea cu sine ateismul și libertatea exagerată a omului, promovând o serie de idei potrivnice creştinismului, între care și incinerarea.

De asemenea, construirea primului crematoriu uman la Milano, în 1874, urmată de altele în diferite oraşe ale Italiei şi ale altor ţări, a adus după sine o întreagă literatură favorabilă sau ostilă incinerării (Dintre aceste lucrări, amintim următoarele: A. WITSCH, Cristliches Grobe und Feuerbestatung, München, 1929, 43pp.; E. VALTON, „Crémation", în: Dictionnaire de Théologie Catholique; A. VACANT, E. MANGENOT, E. AMAN (eds), 3, 2, Librairie Letonzey et Ané, Paris, 1923, col. 2310 - 2323; I. BESSON, Dictionnaire Apologétique de la Théologie Catholique, A. D'ALLÉS, Gabriel BAUCHESNE (eds), Paris, 1925, col. 627-643).

În teologia românească, literatura legată de incinerare a apărut abia după construirea primului crematoriu uman, „Cenuşa”, în capitala României, în 1928. Atunci, profesori de teologie, renumiţi și bine informaţi, au scris studii care au rămas normative pentru teologia româ­nească şi pentru atitudinea Bisericii faţă Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de incinerare (N. COTOS, „Încenuşarea şi înmormântarea”, în: Candela, XXXVI (1925), 1-2, pp. 49-59, 114-124, 409-416; Pr. I. Popescu-Mălăieşti, „Ardem sau îngropăm morţii?”, în: România Mare, Bucureşti, 1931, p. 43). Tema a fost preluată mai târziu (Pr. Dr. Vladimir Prelipceanu, „Incinerarea morţilor şi teologia ortodoxă”, în: Studii Teologice, XIV (1962), 7-8, pp. 414-428; Pr. Vladimir Prelipceanu, „În legătură cu incinerarea morţilor”, în: Biserica Ortodoxă Română, LXXXV (1967), 11-12, pp. 1189-1193), dar cu o atitudine mai tolerantă faţă de acest fenomen, întrucât regimul comunist ateu nu ar fi permis o exprima­re categorică faţă de incinerare, pe care o încuraja. După Revoluţia română, din 1989, când libertatea de exprimare a devenit un drept real al oamenilor, am scris un articol pe această temă unde am ară­tat, pe scurt, punctul de vedere al Bisericii noastre faţă de această problemă (Pr. Nicolae D. Necula, „Este permis să se să­vârşească slujba înmormântării şi a soroacelor de pomenire celor care se incinerează”, în vol. Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, 1, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, pp. 265-268). În anul 2012, a apărut traducerea în limba româ­nă a cărţii unui reputat profesor stră­in, convertit la Ortodoxie, care tratează, într-un capitol special, despre incinerare (Jean-Claude Larchet, Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace..., Ed. Basilica, Bucureşti, 2012, pp. 301-342. Lucrarea cuprinde bibliografie adusă la zi).

Însă, întrucât incinerarea este un fe­nomen destul de extins şi în ţara noastră, iar credincioşii nu ştiu care este atitudinea Bisericii faţă de aceasta, cerând slujitorilor Bisericii să oficieze slujba înmormântării pentru cei care se incinerează, am considerat necesar să prezint câteva lămuriri în legătură cu această practică şi cu atitudinea Bisericii faţă de ea”.