Şerban Cantacuzino, Antim Ivireanu şi Neofit Cretanul – Promotori ai limbii române în cult

Volumul Şerban Cantacuzino, Antim Ivireanul şi Neofit Cretanul – Promotori ai limbii române în cult, lansat acum de Editura Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, este realizat din dorinţa de a marca câteva repere ale istoriei bisericeşti de la noi şi ale istoriei limbii române, în acelaşi timp. Este vorba despre împlinirea anul acesta a 325 de ani de la tipărirea Bibliei lui Şerban Cantacuzino (Bucureşti, 1688), a 300 de ani de la re-editarea Liturghierului românesc şi Molitfelnicului de către Sfântul Antim Ivireanul (Târgovişte, 1713) şi a 275 de ani de la alegerea în scaunul mitropolitan al Ţării Româneşti a lui Neofit Cretanul.

De asemenea, complexa tematică a cărţii se află în directă legătură cu momentul lansării, astăzi, 13 decembrie, fiind sărbătorit Sfântul Ierarh Dosoftei. Mitropolit al Moldovei între anii 1671 şi 1686, acesta a rămas în istoria şi conştiinţa românilor ca primul poet naţional, primul traducător în limba română al cărţilor de slujbă religioasă, primul versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox, primul traducător în româneşte al unor cărţi din literatura dramatică şi istorică universală, primul cărturar român care a copiat documente şi inscripţii. Mai este cunoscut drept o personalitate a vieţii culturale şi spirituale româneşti şi pentru traducerile sale din literatura patristică şi pentru contribuţia sa la formarea limbii literare româneşti. Se alătură, astfel, Sfântul Ierarh Dosoftei, celor trei promotori ai limbii române, a căror contribuţii sunt analizate de autorii studiilor adunate în acest volum.

Aşa cum menţionează Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în „Cuvântul înainte”, autorii celor nouă studii, cadre didactice universitare şi cercetători din domenii ca Istoria limbii române şi Filologie, Istoria românilor şi Istoria Bisericii Ortodoxe Române, au căutat să arate că: „Tipărirea primei ediţii integrale în limba română a Sfintei Scripturi şi rodnica activitate tipografică a Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi a mitropolitului Neofit Cretanul au consfinţit introducerea completă şi definitivă a limbii române în cult. Biblia lui Șerban Cantacuzino, Molitfelnicul şi Liturghierul românesc tipărite [fiecare în două ediţii] de către Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul şi Catavasierul (1742), Penticostarul (1743) şi Octoihul (1746) apărute cu girul mitropolitului Neofit al Ţării Româneşti încununează întreaga activitate tipografică din epoca desăvârşirii naţionalizării cultului, care corespunde ultimelor decade ale veacului al XVII-lea și primelor decenii ale secolului următor” (p. 5).

[1] O perspectivă filologică asupra rolului providenţial al Bisericii şi al textelor cu conţinut bisericesc în procesul de formare a vechii române literare propune Domnul profesor universitar dr. Eugen Munteanu (pp. 7-78). Analiza Domniei Sale vizează începuturile unui proces istoric pentru care sfârşitul secolului al XVII-lea şi, în special, secolul al XVIII-lea au fost decisive în privinţa contribuţiei cărţilor de cult la fixarea unui ansamblu de criterii, forme şi paradigme cu caracter exemplar, unitar şi unic pentru toţi românii, care a constituit, la începutul secolului al XIX-lea, reperul şi fundamentul creării limbii române literare moderne. La baza acestei evoluţii stă una dintre „particularităţile limbii române, [care] în comparaţie cu alte limbi (romanice) europene, constă în faptul că, în ordine cronologică, prima varietate funcţională (stil) a limbii literare a fost cea bisericească” (p. 7). Autorul subliniază că această particularitate se relevă mai ales în ceea ce priveşte nivelurile fonetic şi morfologic ale limbii. Astfel că, una dintre concluziile esenţiale ale studiului este că: „Doar cultura ecleziastică, unitară pentru majoritatea românilor din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, datorită dinamismului specific al circulaţiei textelor tipărite, a oferit premisele şi condiţiile propice realizării unei unificări a scrisului literar românesc în epoca veche, iar acest fapt s-a petrecut în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când vechea normă literară muntenească începe să fie întrebuinţată în tipăriturile bisericeşti din Moldova şi Transilvania, impunându-se astfel ca normă literară unică” (p. 72).

[2] Miza dezvoltării tiparului în limba română în mediul bisericesc din Ţara Românească pentru păstrarea unităţii de „Lege” şi neam este semnalată de către Domnul cercetător dr. Doru Bădără (pp. 81-116). Domnia Sa vorbeşte, mai întâi, despre impasul la care se ajunsese prin faptul că limba slavonă folosită în cultul Bisericii de la noi era inaccesibilă celei mai mari părţi a clerului şi majorităţii mirenilor. Confruntaţi cu această problemă, liderii Bisericii au în vedere alcătuirea unui program de introducere a limbii române în cult, în pofida rezistenţei din partea reprezentaţilor Bisericilor Răsăritene din spaţiul grec şi slav. Domnitorul muntean Şerban Cantacuzino a intuit că de atingerea scopului acestui plan depind apărarea unităţii spirituale naţionale şi protejarea naţiunii şi a unităţii limbii. De aceea, pe baza relaţiilor cordiale cu Bisericile Ortodoxe a obţinut acordul pentru utilizarea limbii române în cult şi a sprijinit tipărirea de cărţi de cult în limba română la tipografii româneşti. Programul său a fost preluat şi continuat în zona socio-politică de succesorul său, Sfântul martir Constantin Brâncoveanu Voievodul, şi în plan bisericesc de Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul.

[3] Pentru Domnul profesor universitar dr. Tudor Teoteoi, Şerban Cantacuzino (1678-1688) a fost un purtător de tradiţie bizantină şi aspiraţii româneşti, un domn mult mai preocupat de realităţile româneşti şi mai puţin legat de „marea idee” a grecităţii post-bizantine. Drept urmare, cercetarea urmăreşte, sub aspect politic, domnia lui Şerban Cantacuzino, care inaugurează etapa finală a domniilor pământene în Ţara Românească, acordând o atenţie deosebită activităţii culturale şi ctitoriceşti a voievodului muntean (pp. 117-141). Or, istoricul observă că în timp ce bilanţul politic al domniei lui Şerban Cantacuzino a fost echivoc, activitatea culturală şi ctitoricească a fost cu totul remarcabilă. Astfel că, dintre toate faptele sale de cultură, „două […] se situează deasupra tuturor celorlalte”: Biblia din 1688, prima traducere integrală a Sfintei Scripturi în limba noastră, realizare a ultimului său an de domnie, şi mănăstirea Cotroceni, „o sfântă şi cinstită mănăstire, vrednică de mărinimia lui”, înălţată în primii ani de domnie (p. 139).

[4] Preocupat de reliefarea contribuţiei lui Şerban Cantacuzino la introducerea limbii române în cult, pentru care traducerea integrală a Sfintei Scripturi în limba română a reprezentat un moment crucial, și a implicării în sprijinirea învăţământului, Preacucernicul preot conferenţiar universitar dr. Mihail Săsăujan aduce în atenţie un aspect mai puţin cunoscut din activitatea domnului muntean (pp. 143-168): sprijinul esenţial pe care, prin întreaga sa activitate politică, bisericească şi culturală, Şerban Cantacuzino, alături de mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti şi patriarhul Dositei al Ierusalimului, l-a acordat Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania. Mai concret, domnitorul muntean a acordat o atenţie deosebită situaţiei ierarhilor transilvăneni care erau supuşi unei presiuni foarte mari din partea prozelitismului maghiar calvin, contribuind la menţinerea şi ocrotirea Ortodoxiei româneşti transilvănene.

Despre Molitfelnicul şi Liturghierul tipărite de Sfântul Antim Ivireanul, martir şi ierarh, scriu în acest volum Domnul profesor universitar dr. Gabriel Ştrempel, membru de onoare al Academiei Române (pp. 171-184), şi Domnul profesor universitar dr. Gheorghe Chivu, membru corespondent al Academiei Române (pp. 185-192). Cele două cărţi de cult au fost tipărite în limba română în două ediţii, la Râmnic, în anul 1706, şi la Târgovişte, în anul 1713.

[5] Cercetarea Domnului profesor universitar dr. Gabriel Ştrempel porneşte de la linia directoare a activităţii ierarhului din Ţara Românească, Sfântul Martir Antim Ivireanul dedicându-se procesului de românizare completă a cultului, în pofida împotrivirii ierarhilor greci, care, ataşaţi tradiţiei celor trei limbi sacre, nu priveau cu ochi buni abaterile sale de la uzanţele liturgice medievale. Este evident, de aceea, de ce între toate ediţiile – slave, româneşti şi greceşti – cunoscute în cultura românească de Trebnic, fundamental în scrisul bisericesc şi pentru limba românească este Molitvenicul românesc tipărit de Antim Ivireanul în 1706, la Râmnic şi reeditat la Târgovişte (1713). Mai mult, Domnia Sa arată că, prin publicarea celor două ediţii în limba rămână a Molitvenicului, generalizarea limbii române în cult este fapt împlinit.

[6] Liturghierul, tipărit în 1706 la Râmnic, ca parte a Molitfelnicului, şi separat şapte ani mai târziu la Târgovişte, împlineşte acelaşi deziderat al mitropolitului martir. Studiul dedicat de Domnul profesor universitar dr. Gheorghe Chivu acestei lucrări converge concluziilor cercetării anterioare, demonstrând că apariţia sa semnifică fixarea limbii române ca limbă liturgică în Ţara Românească, Liturghierul românesc al lui Antim Ivireanul fiind prima tipăritură bisericească prin care modelul muntenesc se impune în scrisul liturgic românesc din Moldova şi Transilvania.

[7] Acesta este motivul pentru care cercetarea Doamnei profesor universitar dr. Zamfira Mihail (pp. 195-221) prezintă noi dovezi despre circulaţia cărţilor de cult tipărite de Sfântul Antim Ivireanul în toate provinciile româneşti. Este maniera în care tipăriturile româneşti antimiene au contribuit în mod deplin la unificarea limbii române literare standard la românii de pretutindeni.

[8] O nouă lectură a surselor privind viaţa şi activitatea Mitropolitului Neofit Cretanul al Ţării Româneşti a întreprins domnul cercetător dr. Mihai Ţipău (pp. 223-270). Analiza Domniei Sale şi-a propus să înlăture impreciziile şi neclarităţile care au persistat în cercetarea istorică, viciată multă vreme de perspectiva exagerat de critică asupra epocii fanariote care a dominat istoriografia noastră. Este evidenţiat rolul mitropolitului Neofit Cretanul în viaţa bisericească, socială şi culturală. O atenţie particulară este acordată activităţii tipografice impulsionate de mitropolit, tipăriturile apărute cu girul său reuşind să desăvârşească tranziţia către impunerea limbii române în cult. În anexă, au fost traduse patru dintre prefeţele pe care le semnează la tipărituri apărute în timpul arhipăstoririi sale.

[9] Despre ipostaza de principal fondator al Bibliotecii Mitropoliei Ţării Româneşti a mitropolitului Neofit Cretanul a tratat Preacucernicul preot asistent universitar dr. Petre Sperlea (pp. 273-287). Preacucernicia Sa a relevat interesul mitropolitului pentru cultura scrisă, manifestat prin încurajarea tipăriturilor şi prin întemeierea bibliotecii Mitropoliei, pe care a înzestrat-o cu o clădire integrată ansamblului mitropolitan. Mitropolitul a donat acestei biblioteci un impresionant fond de carte, întocmind, cu acest prilej, un catalog parţial al cărţilor donate, datat 2 februarie 1747, listă ce conţine 193 de titluri, tipărituri şi manuscrise, în limbile greacă, latină, română şi slavonă, semn al anvergurii sale intelectuale. Mitropolitul dobândise o parte dintre lucrările din biblioteca personală prin cedarea lor de către domnitorul Constantin Mavrocordat în contul unui împrumut neachitat, Neofit Cretanul având astfel meritul salvării unei părţi a bibliotecii Mavrocordaţilor, bibliotecă înstrăinată şi destrămată după îndepărtarea, în 1749, a lui Constantin Mavrocordat din scaunul domnesc.

Închei această succintă prezentare a volumului Şerban Cantacuzino, Antim Ivireanul şi Neofit Cretanul – Promotori ai limbii române în cult reiterând gândul adresat de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel autorilor şi cititorilor cărţii în „Cuvântul înainte”, conform căruia orice cercetare care readuce în atenţie însemnătatea misiunii creştin-ortodoxe pentru crearea şi dezvoltarea limbii şi culturii române este o invitaţie la păstrarea în şi prin Biserică a frumuseţii şi bogăţiei limbii poporului nostru. De asemenea, ţin să le mulţumesc autorilor pentru contribuţiile remarcabile şi pentru interesul arătat în vederea realizării acestui proiect editorial interdisciplinar, menit să verifice că întâlnirea dintre cult şi cultură este nu un episod efemer din istoria poporului nostru, ci o componentă specifică mentalului autohton.

Editura Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei