„Acum, la ceas de cuvenită pomenire, rugăm pe Sfântul Cuvios Paisie, stareţ trăitor şi învăţător al Filocaliei, dascăl sfânt al rugăciunii şi înţelept păstor al monahilor, să ne ajute cu rugăciunile sale din cer pentru a căuta necontenit mântuirea sufletului, adică unirea noastră cu Dumnezeu”, a spus Preasfințitul Părinte Paisie Sinaitul vineri, la Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului.

Episcopul vicar patriarhal a oficiat Sfânta Liturghie și le-a vorbit credincioșilor despre viața sfântă pe care a trăit-o ocrotitorul spiritual al Preasfinției Sale.

„Itinerariul biografic al Sfântului Paisie de la Neamț scoate în evidență personalitatea sa de excepție și activitatea sa neobosită, care au dus la dezvoltarea monahismului ortodox din Moldova în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, dar și la solidaritatea Ortodoxiei din spațiul sud-est european în acel timp”, a spus PS Paisie.

Cum a ajuns în România Cuviosul Paisie

Sf. Paisie s-a născut într-o familie de preot, în Poltava Ucrainei, la 21 decembrie 1722, aflată la acea vreme în Imperiul țarist. A primit la botez numele de Petru. A fost al 11-lea din 12 frați, rămânând orfan de tată de la 4 ani.

„Din păcate toți frații săi muriseră înainte ca el să atingă vârsta de 20 de ani. După un anumit timp, mama lui s-a călugărit într-o mănăstire din apropierea Poltavei”, a spus Preasfinția Sa.

A urmat primul ciclu de studii la Academia teologică din Kiev, întemeiată de ierarhul român Petru Movilă. A viețuit apoi în trei mănăstiri din Ucraina: Liubețki, Medvedovski (unde a devenit rasofor, primind numele de Platon) și Lavra Pecerska din Kiev.

„Din cauza faptului că ceea ce a găsit în mănăstirile din Ucraina nu l-a mulțumit suficient, dar și în contextul reformelor de stat bisericești ale țarului Petru cel Mare (1682-1725) și al tensiunilor politice militare dintre ruși și polonezi pentru ocuparea teritoriului Ucrainei, precum și al prozelitismului catolic polonez, la vârsta de 21 de ani, s-a retras împreună cu un prieten al său în Țara Românească”

„A viețuit trei ani în liniște la trei schituri din părțile Vrancei și Buzăului: Dălhăuți – județul Vrancea, Trăisteni – județul Buzău și Cârnul – județul Buzău – îndrumate la vremea aceea, alături de alte zece schituri, de marele povățuitor duhovnicesc, starețul ucrainean Vasile de la Poiana Mărului”.

În această zonă emigraseră cu mult înainte și alți monahi ucraineni.

Sub povățuirea starețului Vasile de la Poiana Mărului, a detaliat Preasfinția Sa, Sfântul Paisie s-a inițiat în rugăciunea inimii și în celelalte practici ale vieții contemplative, iar în acest timp a învățat și limba română.

Anii trăiți în Athos

În vara anului 1746, la vârsta de 24 de ani, Sfântul Paisie s-a îndreptat spre Muntele Athos, unde a trăit timp de 17 ani. La început a viețuit într-un loc retras, Kyparis, aproape de mănăstirea Pantocrator, unde viețuiau monahi de origine slavă.

„În anul 1750, a venit la Athos, părintele său duhovnicesc Vasile de la Poiana Mărului, care l-a tuns în monahism, dându-i numele de Paisie. La vremea aceea, avea vârsta de 28 de ani. S-a mutat ulterior împreună cu alți monahi la chilia Sf. Constantin, dependentă de mănăstirea Pantocrator”.

În anul 1758, la vârsta de 36 de ani, a primit taina preoției, de asemenea la Muntele Athos.

„A avut o viață duhovnicească atât de înaltă și profundă, încât a atras sub povățuirea sa foarte mulți ucenici și călugări care locuiau în chiliile și sihăstriile din apropiere. Acest fapt a determinat creșterea comunității monahale încât s-a simțit nevoia ridicării unui schit – schitul Sfântul Ilie, unde a locuit cu ucenicii săi”.

La Athos a învățat limba greacă veche de la ucenicii săi români din Transilvania, Macarie Dascălul, care studiase limba greacă la Academia Domnească de pe lângă mănăstirea Sfântul Sava din București.

La Dragomirna

„După 17 ani de viețuire în Muntele Athos a decis să vină împreună cu ucenicii săi, în Moldova. Spațiul oferit la Muntele Athos nu era suficient pentru aceștia. De asemenea, încercarea de obținere a mănăstirii Simonos Petras pentru comunitatea sa monahală a eșuat din cauza datoriilor foarte mari ale acesteia față de autoritățile otomane, care administrau din punct de vedere juridic-administrativ, Muntele Athos”.

Întrucât avea nevoie de o mănăstire mai mare pentru ucenicii săi, în anul 1763, a venit în nordul Moldovei, unde mitropolitul Gavriil Callimachi le-a oferit mănăstirea Dragomirna, ctitoria Sf. Mitropolit Anastasie Crimca, a continuat evocarea PS Paisie.

„La Dragomirna a viețuit timp de 12 ani, propunând un program de înnoire duhovnicească, bazat pe un îndreptar pe puncte, cu principalele rânduieli pentru ucenicii săi: viață de obște, rugăciune, ascultare, sărăcie de bună voie, smerenie, munca la câmp sau în atelierele mănăstirii, slujbe zilnice, îngrijirea bolnavilor, spovedania, traducerea și explicarea textelor patristice. La Dragomirna numărul ucenicilor săi a crescut până la 350”.

În anul 1775, în urma ocupării părții de nord a Moldovei (Bucovina) de către Imperiul habsburgic, obștea monahală condusă de starețul Paisie a fost nevoită să părăsească mănăstirea Dragomirna. Timp de patru ani (1775-1779) monahii au stat la mănăstirea Secu din județul Neamț.

Ulterior, starețul Paisie s-a mutat cu o parte dintre călugări în marea mănăstire a Neamțului, conducând cele două comunități până la moarte, la 15 noiembrie 1794 (timp de 15 ani).

A transformat Mănăstirea Neamț în centrul monahismului ortodox

„În a doua jumătate a secolului al 18-lea, Mănăstirea Neamț a devenit centrul monahismului ortodox, o școală de viață isihastă și cultură duhovnicească pentru întreg Răsăritul ortodox. Numărul călugărilor aflați sub ascultarea starețului Paisie a ajuns la aproximativ 700: moldoveni, munteni, ardeleni, ruși, ucraineni, greci, sârbi și chiar evrei încreștinați, formând o comunitate multietnică. Sute de alți călugări trăiau la mănăstirile din acea parte de țară. Astfel, s-a format o adevărată mișcare de înnoire a vieții monahale”, a subliniat PS Paisie.

„Sfântul Paisie le cerea monahilor să împlinească trei lucruri atunci când se aflau în chilii: să citească Sfânta Scriptură și cuvintele Sfinților Părinți, să practice rugăciunea inimii și, după putere, să facă metanii cu lacrimi. Obișnuia să repete că dacă setea de cuvântul lui Dumnezeu, adică de studiul Scripturii și textele Părinților va scădea, atunci, în locul ei vor apărea între frați nepăsarea și dezbinările care duc la slăbirea râvnei pentru urmarea lui Hristos”.

Una din componentele specifice comunității monahale conduse de starețul Paisie a fost lucrarea de traducere a lucrărilor patristice din limba greacă în limba slavonă și în limba română. Se păstrează aproximativ 300 de manuscrise din timpul său, între care 53 scrise de el însuși.

„Un merit important al starețului Paisie a fost acela că a reintrodus în viața mănăstirii de obște, rugăciunea minții, forța spiritualității isihaste, însă aceasta a făcut-o urmând, la o scară mai vastă, învățătura și exemplul povățuitorului său, starețul Vasile de la Poiana Mărului”, a mai spus Episcopul vicar patriarhal Paisie Sinaitul.

La final, PS Paisie Sinaitul a primit flori din partea slujitorilor și a credincioșilor de la Paraclisul Catedralei Naționale, cu ocazia zilei onomastice.