PS Timotei Prahoveanul: Pentru cel care crede, nu există întrebări. Pentru cel care nu crede, nimic nu mai are valoare

Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul a oficiat, duminică, 10 august, Sf. Liturghie, la Mănăstirea Radu Vodă din Capitală. Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor a ținut o omilie despre credință și îndoială, ambele ca parte din viața oamenilor:

„Pentru cel care crede, iubiți credincioși, nu există întrebări. Iar pentru cel care nu crede, nimic nu mai are valoare, adică nu mai există răspunsuri. Depinde de om, de structura lui, de inima lui și de trăirea lui în Hristos”.

Preasfinția Sa evidențiat exemplul Sf. Apostol Petru, din Evanghelia după Matei (14, 22:34), care purtat de semnul îndoielii, a căzut în valurile mării învolburate. Pentru a înțelege mai bine contextul istoric și geografic, ierarhul a oferit o imagine de ansamblu asupra unei mari taine ascunse în adâncimile Lacului Ghenizaret, denumit cel mai adesea de oameni, Marea Galileei sau a Tiberiadei.

Lacul Ghenizaret, o mare taină…

Potrivit episcopului, lacul, deși are dimensiuni reduse, aprox. 21 km lungime și 10–11 km lățime, este cunoscut pentru furtunile neașteptate care se iscă atunci când vânturi puternice vin din deșert, ridicând valuri de câțiva metri. Chiar și astăzi, aceste fenomene afectează călătoriile pelerinilor în Țara Sfântă.

De asemenea, Preasfinția Sa a reflectat la atitudinea Mântuitorului, care a mustrat cetățile din jurul acestui lac, Capernaum, Orazim și Betsaida, pentru împietrirea inimilor locuitorilor lor, spunând că dacă minunile făcute acolo s-ar fi petrecut în locuri ca Tir, Sidon sau Sodoma, oamenii locului s-ar fi pocăit.

„Era un loc predilect pe care Mântuitorul l-a cercetat. De acolo, și-a chemat ucenicii pe marginea lacului Ghenizaret, care s-a numit impropriu Marea Galileei sau Marea Tiberiadei. A predicat adeseori, a făcut multe minuni în localitățile din jurul lacului Ghenizaret”, a punctat Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul.

„Mulți pelerini care ajung la Ierusalim și în Țara Sfântă nu pot merge în anumite zile pe lacul Ghenizaretului, deși au programate astfel de călătorii care durează o oră sau două, cu ambarcațiuni moderne în comparație cu cele care erau folosite în vremea Mântuitorului”.

„Aceleași furtuni de ieri se întâlnesc și astăzi, pentru că în zona respectivă este o anumită taină pe care noi nu putem înțelege de print. Într-o astfel de situație, într-o furtună amenințătoare, s-au aflat și ucenicii Mântuitorului”.

Cum apare îndoiala?

Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor a subliniat că după minunea înmulțirii pâinilor și a peștilor, Mântuitorul a rămas pe munte să se roage, iar ucenicii au fost trimiși cu corabia spre celălalt țărm al lacului. Era a patra strajă a nopții, între orele 3 și 6 dimineața, o perioadă considerată deosebit de dificilă pentru a fi pe mare, mai ales în acea vreme, când bărcile evitau să iasă în larg noaptea.

Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul a relatat că în tot acest timp, ucenicii, aflați în primejdie pe mare, nu L-au recunoscut pe Iisus când S-a apropiat pe valuri. Unii Părinți ai Bisericii și exegeți spun că Mântuitorul avea o aură dumnezeiască, motiv pentru care nu a fost recunoscut imediat.

„Marii pescari și călători de pe oceane și mări mărturisesc că au văzut noaptea făpturi pe care nu le-au putut defini. Și de aceea ne spune Evanghelia că li s-a părut a fi o nălucă, ce se arăta din valuri, parcă să-i amenințe. Doar atunci când Mântuitorul a spus câteva cuvinte, ei l-au recunoscut”.

Ierarhul l-a descris pe Petru, care a mers pe apă atâta timp cât și-a păstrat privirea și credința îndreptate spre Hristos. În momentul în care și-a mutat atenția spre vânt și s-a temut, a început să se scufunde, semn al slăbirii legăturii sale duhovnicești cu Iisus. Această întâmplare arată că îndoiala apare atunci când omul se concentrează pe frica provocată de realitățile instabile ale lumii și nu pe relația cu Dumnezeu.

Un cimitir în adâncul apelor

Părinții Bisericii au păstrat tema luptei pe mare ca simbol al încercărilor vieții, inclusiv în rugăciunile din slujba Proscomidiei, pregătirea darurilor pentru Euharistie, unde se pomenesc și cei înecați sau pieriți în valuri. În trecut, naufragiile erau aproape întotdeauna fatale, fără supraviețuitori.

„Spunea cineva că, de fapt, și Părinții Bisericii au preluat această idee că în pântecele mării, al oceanelor, ca să extindem acum expresia, al fluviilor, râurilor și așa mai departe, și-au găsit mormânt de-a lungul istoriei nenumărați oameni. Un cimitir necunoscut pentru cei care și-au încheiat zilele în adâncul apelor, pentru cei care s-au afundat în adâncul necredinței”, a transmis PS Timotei Prahoveanul.

„Deci încercările acestea ale noastre, pe care le considerăm foarte grele, și unele sunt suferință, nedreptate, despărțiri temporare sau veșnice, cum ar fi despărțirea de cineva apropiat, despărțirea de un prieten pentru totdeauna sau pentru un timp, toate sunt încercări grele pe care Biserica le-a numit purtarea crucii. Dar totuși, atunci când te afli în mijlocul mării și nu mai ai nicio șansă, îți dai seama că celelalte sunt doar niște simple jocuri ale vieții”.

„Dacă”, ne afundăm…

Apostolul Pavel este exemplul unei credințe puternice în fața valurilor vieții. În epistolele sale către Corinteni, el mărturisește prin câte a trecut pentru Evanghelie: trei naufragii, o zi și o noapte în largul mării. În Faptele Apostolilor, e relatat naufragiul de pe drumul spre Roma și salvarea lui în Malta, unde, după ce a supraviețuit mării, a fost mușcat de o viperă. Localnicii au crezut inițial că va muri, dar când au văzut că nu pățea nimic, au vrut să i se închine, socotindu-l un zeu.

„Petru, după cum ne prezintă cuvintele Evangheliei, a mers inițial pe valuri ca și cum ar fi mers pe o cărare de munte. Doar atunci când și-a pus întrebări, când s-a gândit dacă este sau dacă nu este Iisus, a început să se afunde și Mântuitorul l-a întrebat de ce s-a îndoit”.

„Ori de câte ori ne vom pune întrebări, ori de câte ori va exista acest «dacă», pe care l-a folosit și Petru și pe care îl folosim atât de des și noi, atunci începem să ne afundăm. Uneori ne afundăm atât de mult încât ne pierdem în largul mării”.

Unde este locul corabiei azi?

Încă de la început, Biserica a fost construită nu doar ca zidire, ci ca o comunitate divino-umană, iar lăcașurile de cult au fost gândite în formă de corabie, simbolizând trecerea credincioșilor prin furtunile vieții către limanul cel liniștit al mântuirii. Această tradiție este atestată și de Constituțiile apostolice din veacul al IV-lea.

Forma de corabie a bisericilor nu e doar simbolică, ci transmite un mesaj teologic profund: Biserica este locul unde omul este păzit de valurile potrivnice ale lumii. Însă Biserica nu este doar despre individ, „nu este doar eu sau tu”, ci este o comunitate unită în Hristos.

„S-a spus că Biserica în perioada postmodernă nu mai are niciun loc. Că Biserica este perimată. Că Biserica este învechită. Că oamenii Bisericii sunt răi, toți sunt răi. Numai cei care critică sunt foarte buni, singurii buni”.

„În realitate, însă, Biserica este o corabie care ne duce de la un mal la altul al pământului către limanul cel liniștit. Chiar dacă vom întâlni valuri, chiar dacă vom întâlni încercări, chiar dacă ne-am afunda, eu sau toți deopotrivă, Mântuitorul ne va întinde mâna așa cum i-a întins-o lui Petru”, a spus Preasfinția Sa.