Evenimente bisericești

În duminica a patra a Postului Mare, la Sfânta Liturghie s-a citit Evanghelia vindecării fiului lunatic de la Marcu cap. 9, v. 17-32. Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a vorbit în cuvântul de învăţătură rostit în Paraclisul „Sfântul Grigorie Luminătorul“ din Reşedinţa patriarhală despre cultivarea darurilor în relaţie cu Dumnezeu. Episodul vindecării copilului lunatic, stăpânit de diavolul surd şi mut, descoperă lucrarea întreită de vindecare pe care Mântuitorul o face asupra copilului chinuit, asupra tatălui acestuia şi asupra

Pe drumul asemănării cu Dumnezeu, omul „căzut“ este chemat să pună început. Neîncetat. Tăcerea buzelor, paza ochilor, a auzului şi a minţii de stimulul păcatului sunt trepte primare în procesul de tămăduire a sufletului de rănile neascultării. Pregătirea aperceptivă. Nu de puţine ori oamenii dezvoltă afecţiuni psihice sau fizice care nu pot fi tratate clinic. Ei caută cu disperare tămăduirea, însă medicina clasică nu îi poate ajuta totdeauna. Şi atunci sunt căutate căi alternative de vindecare. Însă vindecarea de boală

Postul Mare este cunoscut ca perioadă prin excelenţă a pocăinţei. Aceasta nu este în mod necesar scopul postului, ci este mai degrabă instrumentul prin care omul se pregăteşte sufleteşte şi trupeşte să-L primească pe Hristos cel înviat. Pocăinţa este mijlocul prin care pregătirea pentru Înviere se realizează în cel mai autentic mod. Secularismul din societatea actuală a scindat însă înţelegerea pocăinţei de către unele persoane care o consideră fie un simplu act particular, fie un act circumscris total spaţiului liturgic

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în cuvântul de învăţătură rostit pe 14 aprilie 2013 în Paraclisul Sfântul Grigorie Luminătorul din Reşedinţa Patriarhală, a explicat semnificaţiile Pericopei Evanghelice a Duminicii a IV-a din Postul Mare de la Sfântul Evanghelist Marcu, capitolul al IX-lea, versetele de la 17 la 32, în care este prezentată Vindecarea fiului lunatic. Mântuitorul Iisus Hristos săvârşeşte minuni pentru a-i conduce pe oameni pe calea unirii cu Dumnezeu Patriarhul României a evidenţiat, printre altele, rolul rugăciunii

Sfântul Cuviosul Ioan Scărarul a fost fiul lui Xenofont şi al Mariei. Xenofont a avut doi fii: Ioan şi Arcadie. Mergând la şcoală în Berit (azi Beyrut), în Fenicia, o furtună a scufundat corabia cu care călătoreau. Prin voia lui Dumnezeu ei au scăpat cu viaţă, ajungând în părţi diferite. S-au călugărit amândoi, Ioan şi-a păstrat numele, Arcadie s-a numit Gheorghe. După o perioadă s-au întâlnit cu părinţii lor la Ierusalim, care au intrat şi ei în monahism. S-a născut

Biserica Ortodoxă se va afla la 14 aprilie 2013 în Duminica a IV-a din Postul Sfintelor Paşti, numită şi a Sfântului Ioan Scărarul. Cuviosul a trăit în ultima parte a secolului al VI-lea şi prima parte a veacului al VII-lea, intrând de tânăr în viaţa monahală. Prăznuirea Sfântului Ioan Scărarul în această Duminică nu începe să fie atestată în manuscrise decât în secolul XIII, pentru a se regăsi aproape în toate documentele secolului XV. Anterior, Duminica a IV-a era rezervată

Proiectul premierii elevilor participanţi la olimpiade a prins contur în această duminică la Parohia Teşila I din cadrul Protoieriei Câmpina, judeţul Prahova. Astfel, după săvârşirea Sfintei Liturghii, 10 elevi din cadrul Grupului Şcolar “Carol I” din satul Teşila, comuna Valea Doftanei, participanţi la Olimpiada de Religie din lunile martie şi aprilie, alături de directorul şcolii Vasile Bîtu şi doamna profesor Iulia Moise, au fost premiaţi în lăcaşul de cult înaintea tuturor credincioşilor participanţi la serviciul religios duminical. Prin acest gest

Înţelegerea deplină a condiţiilor care au permis dezvoltarea unei culturi creştine este cu anevoie de realizat. O dificultate insurmontabilă e constatată de fiecare dată, chiar de la început, atunci când se încearcă o analiză a întâlnirii fecunde dintre tradiţia iudaică, filosofia greacă şi creştinismul primelor veacuri. În multe privinţe, miezul acestei întâlniri ar putea fi mărturia creştinilor potrivit căreia Logosul este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Omul, ceea ce a reprezentat un adevărat scandal şi pentru greci, şi pentru

Ceea ce desemnăm sub numele de isihasm nu poate fi separat în realitate de învăţătura despre rugăciune, luată în considerare sub aspectul ei cel mai general, aşa cum este transmisă în Biserica Ortodoxă. Şi nu este posibil să vorbeşti despre rugăciune izolând-o de ansamblul vieţii duhovniceşti. În Biserica Ortodoxă, unirea cu Dumnezeu este văzută ca o adevărată îndumnezeire, pe care mistica o exprimă prin metafore care sugerează o reală întrepătrundere a divinului cu umanul; metafore asemenea celei a fierului înroşit

Ceea ce-i poate surprinde pe unii în viaţa Părinţilor este experienţa părăsirii de către Dumnezeu, pe care ei au făcut-o chiar şi după ce au atins o treaptă înaltă de îmbunătăţire duhovnicească. La prima vedere s-ar putea crede că un om sfânt, trăind în permanentă rugăciune şi trezvie, are pururea pregnantă în sine prezenţa lui Dumnezeu şi că această prezenţă este deplin ocrotitoare, îndepărtând orice gând de îndoială sau de tristeţe sau de descurajare. Văzându-i pe atâţia dintre Părinţii noştri